Umbre peste grădiniță: Povestea unei mame între adevăr și prejudecată
— Nu pot să cred, Adina! Ai văzut ce s-a întâmplat la grădiniță? vocea Anei, vecina mea, răsuna în telefon cu o urgență care mi-a strâns stomacul. Era luni dimineață, iar eu tocmai o lăsasem pe Mara, fetița mea de patru ani, la grupa „Albinuțelor”. De obicei, diminețile noastre erau liniștite: Mara își punea cu grijă papucii roz, eu îi pregăteam pachețelul și ne luam rămas-bun cu promisiunea unei îmbrățișări la prânz. Dar azi, ceva plutea în aer.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea.
— Ilinca… educatoarea… cică are un job dubios! Aflaseră părinții din grupul de WhatsApp că face videochat seara. S-a iscat un scandal monstru!
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Ilinca era preferata Marei. O femeie caldă, mereu cu zâmbetul pe buze, care știa să-i liniștească pe copii când plângeau și să-i facă să râdă când erau triști. Nu-mi venea să cred.
La prânz, când am mers să o iau pe Mara, curtea grădiniței era plină de părinți adunați în cercuri mici, vorbind în șoaptă. Am zărit-o pe Ilinca ieșind din clădire cu ochii roșii și capul plecat. O mamă, Ramona, a început să strige:
— Nu vrem astfel de oameni lângă copiii noștri! Să plece!
Ilinca s-a oprit pentru o clipă, apoi a grăbit pasul spre poartă. Mara a alergat spre mine, veselă:
— Mami, azi am desenat fluturi cu doamna Ilinca! Mi-a spus că sunt talentată.
Am simțit un nod în gât. Cum puteam să-i explic Marei ce se întâmplase? Cum să-i spun că poate nu o va mai vedea pe Ilinca?
Seara, acasă, soțul meu, Vlad, a venit nervos:
— Ai văzut ce s-a întâmplat? Părinții au făcut petiție să fie dată afară! Ce exemplu dăm copiilor?
— Dar ce exemplu dăm noi? am izbucnit eu. Ilinca nu a făcut nimic rău copiilor! E o profesoară bună. Ce contează ce face în timpul liber?
Vlad a ridicat din umeri:
— Nu știu… lumea vorbește. Știi cum e la noi. O să ajungem subiect de bârfă.
Am petrecut noaptea frământându-mă. Îmi aminteam cum Ilinca îi învățase pe copii să împartă jucăriile, cum îi asculta cu răbdare și le spunea povești inventate pe loc. M-am întrebat: chiar meritau copiii noștri să piardă un astfel de om doar pentru că societatea judecă aspru?
A doua zi, directoarea grădiniței a convocat o ședință cu părinții. Sala era plină; fețe crispate, voci ridicate.
— Nu putem tolera asemenea comportamente! a spus Ramona. Copiii noștri trebuie protejați!
— Dar cine ne protejează de prejudecățile voastre? am întrebat eu, tremurând. Ilinca nu a făcut nimic ilegal. De ce să o judecăm?
Un tată, domnul Dobre, a ridicat vocea:
— Imaginea grădiniței contează! Dacă se află în presă?
Directoarea încerca să calmeze spiritele:
— Voi discuta cu Ilinca. Vom lua o decizie corectă.
În zilele următoare, tensiunea a crescut. Unii părinți au amenințat că își retrag copiii dacă Ilinca nu pleacă. Alții, ca mine, au încercat să explice că viața privată nu ar trebui să fie motiv de concediere.
Într-o după-amiază ploioasă, am găsit-o pe Ilinca pe o bancă din parc, privind în gol. M-am apropiat timid.
— Îmi pare rău pentru tot ce se întâmplă… Nu meritai asta.
Ilinca a zâmbit trist:
— Știi, Adina… Am ales jobul ăsta pentru că iubesc copiii. Dar salariul nu-mi ajunge nici pentru chirie. Videochatul mi-a dat șansa să supraviețuiesc fără să cer ajutor de la nimeni. N-am făcut rău nimănui…
Am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji.
— Oamenii nu văd decât ce vor să vadă…
A doua zi am primit un mesaj: „Ilinca nu mai face parte din colectivul nostru.” Mara a plâns toată seara. „De ce nu mai vine doamna Ilinca? Am făcut ceva rău?”
Nu am avut răspunsuri. Doar o furie mocnită și un sentiment de neputință.
Au trecut luni de atunci. Grupa „Albinuțelor” nu mai e la fel. Copiii sunt agitați, educatoarea nouă e distantă. Unii părinți spun că „am scăpat de rușine”. Eu simt că am pierdut ceva mult mai important: umanitatea.
Mă întreb adesea: cine suntem noi să judecăm? Cât valorează bunătatea unui om față de prejudecățile unei societăți? Poate că ar trebui să ne uităm mai atent la cei din jur înainte să aruncăm cu pietre.