Umbre pe piele, umbre în suflet: Povestea mea cu boala ascunsă

— Ce faci acasă la ora asta? am întrebat, cu vocea tremurândă, încercând să-mi trag mânecile peste coate. Marius stătea în pragul sufrageriei, cu servieta încă în mână, privindu-mă nedumerit. Pe chipul lui se citea îngrijorarea, dar și o umbră de suspiciune.

— Am terminat mai devreme la birou. Am vrut să-ți fac o surpriză, a spus el, încercând să zâmbească. Dar zâmbetul i s-a stins când privirea i-a căzut pe brațele mele goale, acoperite de pete roșii și cruste uscate.

Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji. M-am ridicat brusc de pe canapea, încercând să mă ascund după spătar. Dar era prea târziu. Secretul meu, pe care îl ascunsesem cu atâta grijă ani de zile, era acum expus în lumina după-amiezii.

— Ce s-a întâmplat? De ce nu mi-ai spus? a întrebat el, vocea lui tremurând între furie și teamă.

Nu am putut răspunde imediat. M-am uitat la mâinile mele, la pielea care mă ardea și mă mânca aproape constant, la urmele de la cremele pe care le foloseam pe ascuns. Mi-am amintit de toate serile în care mă strecuram la baie după ce adormea, de toate hainele largi pe care le purtam chiar și vara, de frica permanentă că va descoperi adevărul.

— Mi-a fost frică, am șoptit. Mi-a fost frică să nu mă mai iubești dacă vezi cât sunt de… urâtă.

Marius a lăsat servieta jos și s-a apropiat încet. S-a așezat lângă mine și mi-a luat mâinile în ale lui. Le-a privit cu atenție, fără să se ferească sau să se scârbească.

— De cât timp ai asta? a întrebat el.

— De aproape opt ani. De când eram încă logodiți. Am fost la medici, am încercat tratamente… Uneori e mai bine, alteori mai rău. Dar n-am putut să-ți spun. M-am simțit atât de rușinată…

Marius a oftat adânc. Am văzut cum îi tremură bărbia.

— Crezi că dragostea mea pentru tine depinde de pielea ta? Crezi că te iubesc doar pentru cum arăți?

Nu am știut ce să răspund. În mintea mea, rușinea era atât de adâncă încât nu mai vedeam nicio ieșire. Îmi aminteam de mama, cum îmi spunea mereu să fiu „îngrijită”, „prezentabilă”, „să nu vadă lumea că ai ceva”. Îmi aminteam privirile colegelor de la școală când mi-au văzut pentru prima dată petele pe gât. Îmi aminteam cum tata îmi spunea să nu mă plâng, că „nu e nimic grav”.

— Nu știu… am murmurat. Mi-e greu să cred că cineva poate iubi ceva atât de urât.

Marius m-a strâns în brațe. Pentru prima dată după mult timp, am plâns fără să mă ascund. Lacrimile mi-au udat tricoul larg și vechi pe care îl purtam ca scut împotriva privirilor lui.

— Nu ești urâtă, a spus el încet. Ești femeia pe care am ales-o să-mi fie soție. Dacă ai nevoie de ajutor, sunt aici. Dar te rog… nu mă mai ține la distanță.

A fost începutul unei perioade grele pentru amândoi. Marius a vrut să știe totul: ce diagnostic am primit (psoriazis cronic), ce tratamente am încercat, ce simt când mă doare sau mă mănâncă pielea. La început m-am simțit expusă, vulnerabilă până la os. Am avut certuri – el se simțea trădat că nu i-am spus; eu mă simțeam vinovată că l-am mințit atâta timp.

Mama a aflat și ea într-o zi, când m-a găsit plângând în bucătărie.

— De ce nu mi-ai spus? m-a întrebat ea cu voce aspră.

— Pentru că mereu mi-ai spus să nu arăt slăbiciune! am izbucnit eu.

A tăcut mult timp. Apoi a venit lângă mine și m-a luat în brațe.

— Poate am greșit… Voiam doar să te protejez.

Dar nu m-a protejat nimeni de rușinea mea. Ani de zile am trăit cu frica de a fi respinsă – nu doar de Marius, ci și de lume: la serviciu purtam mereu sacouri cu mâneci lungi; la mare nu ieșeam niciodată fără tricou; evitam orice discuție despre sănătate sau corp.

Când Marius a început să caute grupuri de sprijin pentru persoane cu boli cronice de piele, am refuzat categoric să merg.

— Nu vreau să fiu „bolnavă” în fața altora! am strigat într-o seară.

— Dar ești! Și nu e vina ta! mi-a răspuns el, frustrat.

A fost nevoie de luni întregi până să accept că boala mea nu mă definește ca om sau ca femeie. Când am mers prima dată la grupul de sprijin din oraș, am întâlnit-o pe Irina – avea aceeași boală ca mine și povestea ei semăna izbitor cu a mea: rușine, izolare, teamă că va fi părăsită.

Am început să vorbim deschis despre ce simțim: despre privirile oamenilor în autobuz când ne văd petele pe mâini; despre întrebările indiscrete ale rudelor („Nu te-ai vindecat încă?”); despre presiunea socială de a fi mereu „perfecte”.

Marius a venit cu mine la câteva întâlniri. A ascultat poveștile celorlalți soți și soții care se luptau cu aceleași probleme: neîncredere, distanțare, vinovăție reciprocă.

Într-o seară, după o astfel de întâlnire, m-a întrebat:

— Tu chiar ai crezut că te-aș putea părăsi pentru asta?

L-am privit lung. Da, crezusem asta. Pentru că societatea ne învață că trebuie să fim „fără cusur” ca să merităm iubirea.

Astăzi încă port urme pe piele – uneori mai multe, alteori mai puține. Dar nu mă mai ascund. La serviciu port bluze cu mâneci scurte când e cald; la mare merg fără tricou; acasă nu mă mai feresc de privirea lui Marius.

Nu spun că e ușor – încă simt uneori rușine sau teamă când cineva se uită prea insistent la mine. Dar știu acum că dragostea adevărată nu dispare din cauza unei boli sau a unor semne pe piele.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim cu secrete din teamă că nu vom mai fi iubiți dacă ni se vede adevărata față? Oare cât curaj ne trebuie ca să fim sinceri cu cei dragi? Poate povestea mea îi va ajuta pe alții să găsească acest curaj.