Umbre pe holul casei: Povestea unui bunic care a ales să nu mai deschidă ușa

— Taci, Maria, nu respira! — am șoptit, cu inima bubuindu-mi în piept, în timp ce stăteam ascunși în sufragerie, cu lumina stinsă. Pe hol se auzea glasul răstit al Ilincăi, fiica noastră: „Tată! Mamă! Știu că sunteți acasă! Deschideți odată!”

Am strâns mâna Mariei, simțind cum tremură. Era o după-amiază rece de octombrie, iar noi doi, doi oameni trecuți de șaizeci de ani, stăteam ca niște copii speriați, ascunzându-ne de propriii nepoți. Pe geam se vedea doar cerul plumburiu și frunzele care se roteau pe trotuar. În casă mirosea a supă răcită și a teamă.

Nu știu când am ajuns aici. Poate în ziua în care Ilinca a început să ne aducă copiii aproape zilnic — „Doar două ore, mamă, tată, trebuie să rezolv ceva la serviciu!” — și cele două ore s-au transformat în patru, apoi în opt. Poate când am început să simțim că nu mai avem timp nici să ne bem cafeaua împreună, că fiecare zi era o cursă între teme la matematică, sandvișuri și certuri între frați. Poate când Maria a început să plângă seara, spunând că nu mai are putere.

— Nu pot să cred că facem asta… — a murmurat ea atunci, cu ochii umezi.

— Nici eu… dar nu mai pot. Azi nu mai pot. — am răspuns, încercând să-mi țin vocea fermă.

Pe hol, băieții strigau: „Buni! Bunicu! Deschideți!”

M-am ridicat încet și m-am uitat la Maria. Avea ochii roșii și obrajii trași. Nu mai era femeia veselă care făcea cozonaci pentru toată familia de Crăciun. Era obosită, copleșită de griji și de vinovăție.

— Oare suntem niște egoiști? — am întrebat-o într-o doară.

— Nu știu… dar nu mai pot să fiu bunica perfectă pe care o vor ei. — a răspuns ea, cu vocea stinsă.

Am stat așa câteva minute, ascultând cum Ilinca lovea cu piciorul în ușă și ne amenința că va chema vecinii. M-am gândit la copilăria Ilincăi — la serile când venea acasă plângând pentru că nu avea prieteni, la zilele când îi făceam clătite ca să-i treacă supărarea. Am făcut tot ce am putut pentru ea. Dar acum… acum simțeam că nu mai am nimic de dat.

Într-un final, pașii lor s-au îndepărtat pe scări. Am rămas în liniștea grea a casei noastre. Maria s-a prăbușit pe canapea și a început să plângă în hohote.

— O să ne urască… — a spus printre suspine.

— Poate… dar azi am avut nevoie să fim doar noi doi. — i-am răspuns, încercând să-mi ascund propria durere.

Seara, telefonul a sunat insistent. Era Ilinca.

— Ce-a fost asta? De ce nu mi-ați deschis? Copiii au plâns tot drumul! — vocea ei era tăioasă ca lama unui cuțit.

— Ilinca… suntem obosiți. Avem nevoie de o pauză. Nu mai putem… — am încercat să-i explic.

— Toată lumea e obosită! Și eu muncesc! Dar voi sunteți bunicii lor! Ce fel de oameni sunteți? — a țipat ea și a închis.

Am rămas cu telefonul în mână, simțind cum mă apasă un nod în gât. Maria s-a uitat la mine cu ochii goi.

— Poate ar trebui să ne mutăm la țară… să nu mai știe nimeni unde suntem…

Am zâmbit trist. Știam că nu putem fugi de familie. Dar nici nu mai puteam trăi așa.

În zilele următoare, Ilinca nu ne-a mai sunat. Casa era ciudat de liniștită fără râsetele sau țipetele copiilor. Maria mergea încet prin camere, atingând jucăriile lăsate pe covor. Eu citeam ziarul fără să înțeleg nimic din ce scria acolo.

Într-o seară, am găsit curajul să-i scriu Ilincăi un mesaj: „Te iubim mult, dar avem nevoie și noi de timp pentru noi. Nu vrem să ne pierdem sănătatea sau bucuria vieții.”

Nu mi-a răspuns nici atunci.

Au trecut două săptămâni până când a venit din nou la noi. Era palidă și avea cearcăne adânci sub ochi.

— Nici eu nu mai pot… — a spus încet, fără reproșuri de data asta. — Dar nu știu cum să fac altfel…

Am stat toți trei la masă și am vorbit pentru prima dată sincer despre cât de greu ne este tuturor. Despre presiunea de a fi părinți perfecți, bunici perfecți, despre frica de a nu dezamăgi pe nimeni.

Nu știu dacă am găsit vreo soluție. Poate doar am învățat să spunem „nu” din când în când. Să ne permitem să fim și noi oameni, nu doar bunici sau părinți.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi trăiesc cu povara asta tăcută? Oare avem dreptul să cerem timp pentru noi sau e egoism? Voi ce credeți?