Umbre pe ecran: Povestea unei mamei care nu-și găsește locul

— Alexa, ai văzut unde e suzeta lui Vlad? întreb, încercând să-mi ascund neliniștea în spatele unei voci calme. Dar ea nu-mi răspunde. Stă pe canapea, cu ochii lipiți de telefon, degetele alergând pe ecran ca și cum acolo s-ar afla întreaga ei lume. Vlad plânge în pătuț, iar eu simt cum inima mi se strânge. Nu e prima dată când se întâmplă asta.

Mă numesc Maria și am 62 de ani. Sunt bunică de trei ani și jumătate și locuiesc cu fiul meu, Radu, nora mea, Alexa, și nepotul nostru, Vlad. De când s-a născut Vlad, casa noastră s-a umplut de râsete, dar și de tensiuni pe care nu le-am prevăzut niciodată. Alexa e o fată bună, dar parcă s-a schimbat după ce a devenit mamă. Sau poate că nu am cunoscut-o niciodată cu adevărat.

În fiecare dimineață, mă trezesc înaintea tuturor. Fac cafeaua și mă uit la poza veche de pe perete: eu și Radu, când era mic, la mare. Îmi amintesc cât de greu era să fiu mamă singură după ce soțul meu a murit. Niciodată nu mi-am permis să mă plâng sau să mă ascund în spatele unui ecran. Poate că lumea s-a schimbat prea mult pentru mine.

Într-o zi, după ce Vlad a adormit cu greu, am intrat în bucătărie unde Alexa stătea cu telefonul în mână.

— Alexa, pot să vorbesc cu tine un minut?

Ea oftează și lasă telefonul pe masă.

— Da, ce s-a întâmplat?

— Nu vreau să te supăr… dar am observat că Vlad plânge destul de des și… poate ar trebui să-l iei mai mult în brațe. Știi, copiii simt când nu suntem lângă ei.

Alexa mă privește cu ochii goi, apoi își ridică sprâncenele.

— Maria, știu ce fac. Am nevoie și eu de puțin timp pentru mine. Nu pot să fiu tot timpul lângă el.

— Nu zic că nu ai nevoie de timp pentru tine… doar că uneori pare că ești mai mult pe telefon decât cu el.

Se ridică brusc și iese din bucătărie fără să spună nimic. Mă simt vinovată. Poate am fost prea directă. Poate că nu trebuia să spun nimic.

Seara, când Radu vine acasă de la serviciu, îl văd obosit și absent. Îl întreb dacă totul e bine între el și Alexa. Îmi spune că da, dar îl simt mințind. În ultima vreme vorbește tot mai puțin cu mine despre problemele lor. Poate că nu vrea să mă implice sau poate că îi e rușine.

Într-o noapte, îl aud pe Vlad plângând din nou. Mă ridic din pat și merg la el. Alexa stă în camera alăturată, cu lumina telefonului reflectată pe chipul ei palid. Mă apropii încet.

— Alexa, vrei să te ajut? E târziu…

— Nu, lasă-mă! răspunde ea nervos.

Mă retrag în camera mea și plâng în tăcere. Mă simt inutilă. Nu vreau să fiu soacra aceea care critică mereu, dar nici nu pot sta deoparte când văd cum Vlad suferă.

A doua zi dimineață, încerc din nou să vorbesc cu ea.

— Alexa, știu că e greu… Și eu am fost mamă tânără. Dar Vlad are nevoie de tine mai mult decât orice aplicație sau mesaj.

Alexa izbucnește:

— Tu nu înțelegi! Eu nu am avut niciodată sprijinul tău! Mereu mă judeci! Poate că dacă ai fi fost mai deschisă cu mine la început…

Rămân fără cuvinte. Poate că are dreptate. Poate că am fost prea rece sau prea critică atunci când a intrat în familia noastră. Poate că nu i-am dat șansa să se simtă acceptată.

În zilele următoare, încerc să fiu mai atentă la nevoile ei. O invit la o cafea în oraș, doar noi două. La început refuză, dar apoi acceptă. Stăm la o masă micuță într-o cafenea aglomerată din centru.

— Alexa, vreau să-ți spun ceva… Nu vreau să te rănesc sau să te fac să te simți vinovată. Dar mi-e teamă pentru Vlad. Mi-e teamă că va crește fără să simtă căldura mamei lui.

Alexa oftează adânc.

— Știi cât de singură mă simt uneori? Toată lumea așteaptă ceva de la mine: Radu vrea liniște când vine acasă, tu vrei să fiu o mamă perfectă… Eu nu mai știu cine sunt.

O privesc și văd pentru prima dată o femeie rănită, nu doar o noră neatentă. Îi iau mâna peste masă.

— Nu trebuie să fii perfectă. Dar trebuie să fii acolo pentru copilul tău. Și dacă ai nevoie de ajutor… sunt aici.

Plânge în tăcere câteva minute. Apoi îmi spune:

— Poate că am nevoie de cineva care să mă asculte… Nu doar să mă judece.

Din acea zi, lucrurile s-au schimbat puțin câte puțin. Am început să petrecem mai mult timp împreună cu Vlad: citim povești, gătim prăjituri simple sau ieșim în parc. Alexa încă mai stă pe telefon uneori, dar acum îl las și eu pe al meu deoparte ca să-i arăt că se poate trăi și altfel.

Nu știu dacă am făcut totul bine sau dacă am reușit să-i transmit ce trebuia fără să o rănesc prea tare. Dar știu că familia noastră merită lupta asta zilnică pentru apropiere și înțelegere.

Mă întreb adesea: oare câte mame se ascund azi după un ecran pentru că nu mai știu cum să ceară ajutor? Oare câte bunici tac din teamă să nu strice liniștea casei? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?