Umbra unui tiran – Povestea unei familii românești

— Nu mai vreau să aud niciun cuvânt despre asta, Ana! Ai înțeles? vocea lui Ilie răsuna ca un tunet în sufrageria mică, tapetată cu flori decolorate. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea lui mă străpungea ca un cuțit. Soțul meu, Radu, stătea cu ochii în pământ, ca de obicei, incapabil să-i țină piept tatălui său. Era o seară de noiembrie, frigul se strecura prin ferestrele vechi, dar ceea ce mă îngheța cu adevărat era atmosfera din casă.

De când m-am măritat cu Radu, viața mea s-a transformat într-un șir nesfârșit de compromisuri și tăceri apăsătoare. Ilie, socrul meu, era genul de bărbat care nu accepta nicio altă opinie decât a lui. Fiecare decizie, de la ce mâncăm la cină până la unde mergem în concediu, trebuia aprobată de el. Când încercam să-mi spun părerea, mă privea cu dispreț și îmi tăia vorba scurt: „Femeile să tacă!”

În primele luni am crezut că exagerez, că poate e doar o perioadă de adaptare. Dar pe măsură ce timpul trecea, simțeam cum mă sting pe dinăuntru. Mama îmi spunea la telefon: „Ana, dragă, răbdarea e cheia într-o familie.” Dar cât poți răbda când nu mai ești tu însăți?

Într-o zi, după o ceartă aprinsă despre banii de întreținere, am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. Vecina de la trei, doamna Stanciu, m-a văzut și mi-a șoptit peste balustradă: „Nu lăsa pe nimeni să-ți fure sufletul, fată dragă.” Cuvintele ei mi-au rămas în minte ca o mantră.

Timpul trecea greu. Ilie devenea tot mai autoritar. Îmi controla telefonul, îmi verifica sacoșele când veneam de la piață și mă întreba cu cine am vorbit la farmacie. Radu încerca uneori să mă apere, dar era slab. „Ce vrei să fac? E tata…”, îmi spunea cu voce stinsă.

Într-o duminică, când mama a venit în vizită și a văzut cum mă tratează Ilie, s-a ridicat brusc de la masă: „Nu așa se vorbește cu fata mea!” Ilie a izbucnit într-un râs batjocoritor: „Aici eu sunt stăpânul casei!” Mama a plecat plângând. Eu am rămas cu un nod în gât și cu sentimentul că nu mai pot continua așa.

Au urmat luni de teroare psihică. Îmi era frică să respir prea tare. Mă simțeam captivă într-o colivie invizibilă. Prietenele mele mă evitau; nu voiau să-l înfrunte pe Ilie sau să fie martore la umilințele mele. Singura mea alinare era jurnalul în care scriam noaptea gânduri pe care nu aveam curaj să le rostesc.

Într-o seară, după ce Ilie a aruncat farfuria cu ciorbă pentru că nu era destul de caldă, am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine. Am ieșit din bucătărie și m-am uitat lung la Radu:
— Dacă nu faci ceva acum, eu plec!
El s-a uitat la mine speriat:
— Ana… te rog…
— Nu mai pot! Nu mai vreau să trăiesc așa!

Am dormit pe canapea în acea noapte. Dimineața, Ilie m-a privit cu ochii mici și reci:
— Dacă nu-ți convine aici, ușa e deschisă!
Am simțit cum mi se strânge inima. Dar pentru prima dată am avut curajul să-i răspund:
— Poate chiar asta o să fac.

Am început să caut un apartament de închiriat. Mama mi-a spus că pot veni oricând la ea, dar știam că dacă plec fără Radu, tot satul va vorbi. Într-o seară, când Ilie nu era acasă, i-am spus lui Radu:
— Ori vii cu mine și ne facem viața noastră, ori rămâi aici cu tata.
A stat mult timp pe gânduri. În cele din urmă a spus:
— Ana… mi-e frică.
— Și mie mi-e frică! Dar nu mai pot trăi sub umbra lui.

În acea noapte am împachetat câteva haine și am plecat la mama. Radu a rămas. Am plâns tot drumul spre casa copilăriei mele. Mama m-a strâns în brațe și mi-a spus:
— Ești puternică! O să vezi că viața ta abia acum începe.

Au trecut luni până când am reușit să dorm liniștită. Radu venea uneori să mă vadă; era tot mai abătut. Într-o zi mi-a spus:
— Tata s-a îmbolnăvit… Nu știu ce să fac.
— Trebuie să-ți alegi drumul, Radu. Eu nu mă mai întorc acolo.

A ales să rămână lângă tatăl lui până la final. Eu mi-am găsit un loc de muncă nou și încet-încet am început să-mi reconstruiesc viața. Nu a fost ușor; au fost zile când m-am întrebat dacă am făcut bine sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru căsnicia mea.

Dar într-o dimineață însorită de primăvară, privind pe geam la copacii înfloriți din fața blocului mamei mele, am simțit pentru prima dată după ani de zile că respir liber.

Oare câte femei trăiesc încă sub umbra unui tiran și nu au curajul să plece? Oare cât valorează libertatea atunci când trebuie s-o plătești cu singurătatea?