Umbra unui Tată: Între Dorința de Iertare și Răni Nevindecate

— De ce ai venit acum, după atâția ani? vocea mea tremură, dar nu pot să-mi opresc furia. Stau în bucătăria mică a mamei, cu mâinile strânse pe cana de ceai, iar în fața mea, tata — bărbatul care mi-a lipsit toată copilăria — își frământă palmele, evitându-mi privirea.

— Am greșit, Ilinca… știu că am greșit, dar vreau să încerc să repar ce se mai poate, spune el încet, ca și cum fiecare cuvânt îl doare.

Îmi amintesc perfect serile în care îl așteptam la geam, cu ochii lipiți de perdeaua subțire. Mama încerca să mă mintă frumos: „Tatăl tău lucrează mult, Ilinca, o să vină mâine.” Dar mâine nu venea niciodată. Când eram mică, credeam că poate nu știe drumul spre casă. Mai târziu am înțeles: nu voia să-l găsească.

Când am împlinit opt ani, tata a plecat definitiv. Nu a fost niciun scandal, doar o ușă trântită și liniștea grea care s-a așternut peste noi. Mama s-a chinuit să mă crească singură, făcând naveta la fabrica de confecții din orașul vecin. Eu am învățat repede să nu cer prea mult. La școală, când colegii vorbeau despre tații lor, inventam povești: „Tata e plecat cu serviciul în Germania.” Era mai ușor decât să recunosc că nu-i pasă.

Anii au trecut. Am terminat liceul cu bursă și am intrat la facultate la București. M-am agățat de fiecare reușită ca să-mi demonstrez mie însămi că pot fi cineva chiar dacă tata nu m-a vrut. Dar golul a rămas acolo, ca o rană care nu se mai închide.

Acum, după douăzeci de ani, tata stă în fața mea și vrea să-l iert. Îmi spune că viața l-a schimbat, că a fost bolnav și singur și că regretele îl apasă. Dar eu nu pot uita cum m-am simțit când am avut nevoie de el și nu era acolo.

— Ilinca, știu că nu pot schimba trecutul… Dar vreau să fiu parte din viața ta acum. Poate… poate ai nevoie de mine.

Îl privesc lung. Are părul alb și ochii obosiți. Nu mai e bărbatul puternic din pozele vechi. E doar un om care cere milă. Dar eu? Eu ce primesc?

Mama intră în bucătărie cu pași mici. Îi simt privirea pe spate. Știu că ea l-a chemat aici, sperând că ne vom împăca. Pentru ea, iertarea e simplă: „E tatăl tău, Ilinca. Oamenii greșesc.”

Dar pentru mine nu e atât de ușor. Îmi amintesc cum plângeam noaptea în pernă, cum mă uitam la pozele colegilor cu tații lor la serbări și mă întrebam ce am făcut greșit. De ce nu m-a vrut? De ce nu a venit niciodată la ziua mea? De ce nu m-a ținut în brațe când mi-era frică?

— Nu știu dacă pot să te iert… încă nu știu, îi spun încet.

Tata oftează și se ridică încet de pe scaun.

— O să aștept răspunsul tău, Ilinca. Oricât va dura.

După ce pleacă, rămân singură cu mama.

— Ilinca, știu că te-a rănit… dar dacă nu-l ierți acum, s-ar putea să regreți mai târziu.

— Tu l-ai iertat?

Mama tace o clipă.

— Nu pentru el… pentru mine am făcut-o. Ca să pot merge mai departe.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin camera copilăriei mele, printre jucăriile vechi și caietele cu desene naive. Am găsit o scrisoare pe care i-o scrisesem tatei când aveam zece ani: „Te rog să vii la serbare. Vreau să fii mândru de mine.” Nu i-am dat-o niciodată.

A doua zi m-am dus la serviciu ca un robot. Colegii râdeau la glumele lui Vlad, șeful nostru mereu pus pe șotii, dar eu eram absentă. La prânz am primit un mesaj: „Sunt la spital pentru analize. Dacă vrei să vii…”

Am mers fără să știu de ce. Poate din curiozitate sau poate pentru că încă mai speram la ceva ce nu primisem niciodată: o explicație sinceră.

În salon mirosea a dezinfectant și a teamă. Tata era întins pe pat, palid și slăbit.

— Nu vreau să-ți cer milă… Vreau doar să știi că te-am iubit mereu, chiar dacă n-am știut cum să arăt asta.

Lacrimile mi-au curs fără să le pot opri.

— Atunci de ce m-ai lăsat?

— Eram slab… Am fugit de responsabilitate. Am crezut că dacă dispar, o să vă fie mai bine fără mine. Dar m-am înșelat.

Am stat acolo mult timp fără să spun nimic. În sufletul meu era un război între dorința de a-l pedepsi și nevoia disperată de a avea un tată.

Câteva luni mai târziu, tata s-a stins. La înmormântare am plâns pentru tot ce n-am avut niciodată: un tată care să mă țină de mână când mi-e greu, care să fie mândru de mine, care să mă iubească fără rezerve.

Acum mă întreb: oare iertarea e pentru cel care greșește sau pentru cel care rămâne cu rana? Dacă l-aș fi iertat mai devreme, m-ar fi ajutat pe mine sau doar pe el? Voi ce ați fi făcut în locul meu?