Umbra unei minciuni: Povestea unei familii din București

— Ioana, să nu uiți să pui rufele la uscat, da? Plec mâine dimineață la Cluj, la cursul ăla de care ți-am zis. Două zile doar, vin vineri seara.

Vocea lui Radu răsuna obișnuită, calmă, în timp ce mesteca încet din salata de vinete. Am dat din cap absentă, cu ochii pe fetița noastră, Mara, care se juca cu o bucată de pâine. Era una dintre acele seri în care totul părea normal, dar în stomacul meu simțeam o neliniște vagă, ca o umbră care nu mă lăsa să respir ușor.

— Ai grijă de tine, i-am spus încet, fără să-l privesc în ochi. M-am ridicat să strâng masa, iar el a venit din spate și m-a sărutat pe creștet. Mirosul lui de aftershave m-a făcut să tresar. Nu știu de ce.

A doua zi dimineață, după ce l-am condus la ușă și i-am zâmbit forțat, am rămas singură în apartamentul nostru mic din Drumul Taberei. Am făcut curat mecanic, am dus-o pe Mara la grădiniță și m-am întors acasă cu un gol în suflet. Am încercat să lucrez de acasă, dar gândurile nu-mi dădeau pace. Mă tot întrebam de ce simt că ceva nu e în regulă.

Seara, după ce am adormit-o pe Mara, am intrat pe Facebook să văd ce mai fac prietenele mele. Scrollam absent când mi-a apărut în feed o fotografie distribuită de o cunoștință comună: Radu era acolo, la o terasă din Cluj, cu un grup de oameni. Lângă el stătea o femeie blondă, cu ochi verzi și zâmbet larg. Era prea aproape de el. Prea familiar. Radu avea mâna pe spătarul scaunului ei și râdea cu poftă.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am mărit poza și am încercat să-mi conving mintea că exagerez. Poate era doar o colegă. Poate poza era interpretabilă. Dar ceva din felul în care se uitau unul la altul mi-a dat fiori reci pe șira spinării.

Am stat toată noaptea cu telefonul în mână, uitându-mă la poza aceea. Dimineața, cearcănele îmi trădau insomniile. Am încercat să mă port normal cu Mara, dar ea a simțit că ceva nu e în regulă.

— Mami, ești tristă? m-a întrebat cu vocea ei subțire.

— Nu, iubita mea. Doar sunt obosită.

În ziua aceea nu am rezistat și i-am scris lui Radu: „Cum e la curs? Cu cine ai ieșit aseară?” Mi-a răspuns sec: „Cu colegii. E ok.”

Am vrut să-i trimit poza. Să-l întreb direct cine e femeia aceea. Dar m-am oprit. Ce rost avea? Dacă era doar în capul meu?

Când s-a întors vineri seara, Radu a intrat pe ușă cu un buchet de flori pentru mine și o jucărie pentru Mara. M-a sărutat pe obraz și mi-a spus că i-a fost dor de noi. Am încercat să-i zâmbesc, dar nu am reușit decât un rictus stins.

— Ce ai? m-a întrebat el mai târziu, când Mara dormea.

— Nimic. Doar oboseală.

— Ioana… te rog, spune-mi dacă e ceva.

L-am privit lung. În ochii lui nu vedeam nimic suspect. Dar nici nu vedeam liniștea de altădată.

— Ai ieșit cu cineva acolo? am întrebat brusc.

A ezitat o secundă.

— Da, cu colegii mei. De ce întrebi?

— Am văzut o poză pe Facebook… Erai lângă o femeie blondă.

A oftat și a dat ochii peste cap.

— E colega mea nouă, Simona. E logodită, Ioana! Nu inventa prostii.

Am vrut să-l cred. Dar ceva din vocea lui era diferit. Prea defensiv.

Zilele au trecut greu. În fiecare seară mă uitam la el și încercam să-mi dau seama dacă minte sau nu. Începuse să stea mai mult pe telefon, să iasă mai des „la bere cu băieții”. Eu mă simțeam tot mai singură și mai mică în propria mea casă.

Într-o seară, după ce Mara a adormit devreme, am găsit curajul să-i spun:

— Radu, eu nu mai pot așa. Simt că te pierd. Simt că nu mai suntem noi.

El s-a uitat lung la mine și a tăcut mult timp.

— Ioana… nici eu nu mai știu cine suntem. Poate ne-am pierdut pe drum…

A izbucnit într-un plâns mut care m-a speriat mai tare decât orice ceartă sau minciună. Am stat lângă el pe canapea fără să spun nimic. În tăcerea aceea grea am simțit că tot ce am construit împreună se clatină din temelii.

Au urmat luni de tăceri apăsătoare și discuții fără sfârșit. Am mers la consiliere de cuplu, am încercat să ne regăsim printre griji și frustrări vechi nespuse: lipsa banilor, presiunea jobului lui Radu, oboseala mea cronică de mamă care jonglează cu serviciul și copilul fără ajutor.

Simona a rămas un subiect tabu între noi. Nu am aflat niciodată adevărul complet despre relația lor. Poate nici nu contează atât de mult dacă a fost sau nu ceva fizic între ei; rana era deja acolo — lipsa sincerității, distanța care crescuse între noi fără să ne dăm seama.

Uneori mă întreb dacă nu cumva vina e împărțită: poate am fost prea ocupată cu Mara și cu grijile zilnice ca să-l mai văd pe Radu cu adevărat; poate el s-a simțit neînțeles și singur în propriile lui lupte.

Astăzi încă suntem împreună, dar fiecare zi e o negociere între trecut și viitor. Încercăm să ne reconstruim încrederea pas cu pas — pentru noi și pentru Mara.

Mă uit uneori la poza aceea veche și mă întreb: oare câte familii trăiesc astfel de minciuni tăcute? Oare cât adevăr putem duce fără să ne rupem definitiv? Voi ce ați fi făcut în locul meu?