Umbra trecutului: Vacanța pe care nu o voi uita niciodată

— Nu mai pot, Mara! Nu mai pot! — am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce o priveam pe fiica mea, Ioana, la telefon. Era trecut de miezul nopții, iar copiii dormeau, în sfârșit, după încă o zi plină de certuri, lacrimi și promisiuni încălcate. Mă simțeam ca un copil pedepsit, nu ca bunica responsabilă care ar fi trebuit să le ofere o vacanță de neuitat nepoților ei.

Totul a început cu entuziasm. Ioana și soțul ei, Vlad, aveau nevoie de o pauză. M-au rugat să îi iau pe Andreea și Radu la mine, la țară, pentru o săptămână. „Mamă, știu că nu ai mai stat singură cu ei niciodată, dar sunt cuminți. O să fie bine”, mi-a spus Ioana, încercând să-mi ascundă îngrijorarea din glas. Am acceptat, deși inima îmi bătea cu putere. Nu mă simțeam niciodată suficient de bună. Nici ca mamă, nici ca bunică.

Prima zi a fost un haos. Radu a vărsat laptele pe covorul nou din sufragerie și Andreea a început să plângă pentru că nu găsea tableta. Am încercat să le explic că la țară nu avem internet ca la oraș și că ar trebui să se joace afară. „Dar ce să facem aici? E plictisitor!”, a țipat Andreea, trântind ușa camerei. M-am simțit mică, neputincioasă. Am încercat să gătesc ceva ce știam că le place — clătite cu dulceață — dar Radu a refuzat să mănânce pentru că „nu e ca la mama acasă”.

A doua zi am încercat să îi duc la pădure, să culegem flori și fragi. S-au plâns tot drumul că îi dor picioarele și că sunt țânțari. M-am enervat și am ridicat tonul: „Pe vremea mea, copiii nu se plângeau atât! Nu știți să vă bucurați de nimic!” Am văzut cum ochii Andreei s-au umplut de lacrimi și am simțit cum mi se rupe sufletul. Dar nu m-am putut opri. Frustrarea mea creștea cu fiecare oră.

Seara, când am încercat să îi adun la masă, Radu a aruncat cu jucăriile pe jos și Andreea a refuzat să vorbească cu mine. Am cedat nervos și am început să plâng în bucătărie, ascunsă după frigider. M-am simțit ca o străină în propria casă.

A treia zi am sunat-o pe Ioana. Vocea ei era obosită, dar blândă: „Mamă, dacă nu te descurci, spune-mi. Nu e nicio rușine.” Am simțit cum mă sufoc de rușine și vinovăție. Cum să-i spun că nu pot avea grijă de propriii mei nepoți? Cum să recunosc că nu sunt bunica pe care și-o doresc?

În acea noapte am avut un vis ciudat: eram din nou copil, mama mă certa pentru că am spart o farfurie. M-am trezit plângând și mi-am dat seama că port cu mine toate rănile copilăriei mele. Poate că nici eu nu am știut vreodată cum e să fii iubit fără condiții.

A patra zi am încercat să repar lucrurile. Le-am propus să facem prăjituri împreună. La început au refuzat, dar apoi Andreea a venit timid lângă mine: „Pot să pun eu zahărul?” Pentru o clipă am simțit că poate totul nu e pierdut. Dar când prăjitura s-a ars în cuptor și Radu a început să plângă pentru că voia acasă la mama lui, am simțit din nou că mă prăbușesc.

Am sunat-o pe soacra Ioanei, doamna Maria. „Nu vă supărați, puteți veni să îi luați? Eu… nu mai pot.” Mi-a răspuns calm: „Sigur, dragă. Nu te învinovăți prea tare.” Dar cum să nu mă învinovățesc? Când au plecat copiii, Andreea m-a îmbrățișat scurt, fără entuziasm. Radu nici măcar nu s-a uitat la mine.

Casa a rămas goală și tăcută. Am stat ore întregi pe canapea, privind pe geam la ploaia care bătea în sticlă. M-am întrebat unde am greșit. Poate că nu am știut niciodată cum să fiu mamă sau bunică. Poate că nu am avut răbdare sau poate că lumea s-a schimbat prea mult pentru mine.

Când Ioana m-a sunat după câteva zile, vocea ei era caldă: „Mamă, copiii sunt bine. Maria spune că s-au liniștit.” Am izbucnit în plâns: „Ioana, iartă-mă! Am stricat totul!” Ea a tăcut o clipă, apoi mi-a spus: „Nu ai stricat nimic. Ai încercat. Poate data viitoare va fi mai bine.”

Dar dacă nu va fi? Dacă nu voi reuși niciodată să fiu bunica de care au nevoie? Dacă dragostea mea nu e suficientă?

Mă uit acum la fotografiile vechi cu Ioana copil și mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu frica de a nu fi suficienți pentru cei dragi? Voi ce ați face în locul meu? Cum ați repara ceea ce pare iremediabil?