Umbra Trecutului: Povestea unei familii românești și a fiului adoptat

— Irina, vino repede! E ceva pentru tine! vocea lui Radu răsuna din hol, spartă de ploaia care bătea în geamuri. Am coborât treptele în grabă, cu inima bătându-mi nebunește. Pe masă era o scrisoare, fără expeditor, doar cu numele meu scris tremurat. Am simțit un fior rece pe șira spinării.

Nu era prima dată când trecutul încerca să ne găsească. De când îl adoptasem pe Vlad, băiatul de opt ani cu ochi mari și triști din centrul de plasament din Iași, viața noastră se schimbase radical. Învățasem să iubim altfel, să avem răbdare, să ne temem de fiecare întrebare a lui despre părinții biologici. Dar scrisoarea aceea… părea că aducea ceva ce nu eram pregătită să primesc.

— Deschide-o, Irina, mi-a spus Radu încet, punându-și mâna pe umărul meu. Vlad stătea în prag, cu jucăria lui preferată strânsă la piept.

Am rupt plicul cu mâinile tremurânde. Pe foaia galbenă era scris: „Vreau să-mi văd copilul. Nu pot trăi fără să știu dacă e bine.”

M-am uitat la Radu. Ochii lui spuneau tot: frică, neputință, furie. Vlad nu înțelegea nimic, dar simțea tensiunea din aer.

— Cine e? a întrebat el încet.

— Nimeni important, am mințit eu, dar vocea mi-a tremurat. Adevărul era că nu știam cine scrisese acea scrisoare. Poate mama lui biologică? Poate cineva din trecutul lui Vlad care voia să-l rănească?

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care Vlad plânsese fără motiv, la crizele lui de furie, la întrebările despre „de ce nu mă vrea nimeni?”. Am simțit o vinovăție apăsătoare: oare îi puteam oferi ceea ce avea nevoie? Sau eram doar o altă oprire temporară în viața lui?

A doua zi am mers la centrul de plasament să vorbesc cu doamna Lungu, asistenta socială care ne ajutase la adopție.

— Irina, trebuie să fii pregătită pentru orice. Copiii ca Vlad poartă răni adânci. Oricât ai încerca să le vindeci, unele nu dispar niciodată.

— Dar dacă mama lui îl vrea înapoi? Dacă îl pierdem?

— Legea e de partea voastră. Dar sufletul copilului… nu știe de legi.

Am plecat mai confuză ca niciodată. Acasă, Vlad mă aștepta pe covor, desenând o casă mare cu trei oameni și un câine.

— Mami, tu mă iubești chiar dacă nu sunt al tău?

M-am prăbușit lângă el și l-am strâns tare în brațe.

— Ești al meu. Pentru totdeauna.

Dar oare chiar era așa? În zilele următoare am început să observ schimbări la Vlad. Era mai retras, se speria ușor, nu mai voia să meargă la școală.

— Copiii râd de mine că sunt „adoptat”, mi-a spus într-o seară. „Spun că nu sunt ca ei.”

Radu a încercat să-l liniștească:

— Nu contează ce spun alții. Noi suntem familia ta.

Dar știam că rana era deja făcută. Într-o zi l-am găsit plângând în baie, cu scrisoarea misterioasă mototolită în palmă.

— Mami, dacă mama mea adevărată mă vrea înapoi… tu mă mai iubești?

Mi-au dat lacrimile. Nu știam ce să-i spun ca să-l fac să creadă că dragostea mea nu depinde de nimic.

Într-o seară am primit un alt telefon. O voce de femeie, răgușită:

— Sunt Maria… mama lui Vlad. Vreau doar să-l văd o dată. Nu vreau să-l iau de la voi… dar nu pot trăi fără să știu dacă e bine.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum puteam refuza? Dar cum puteam risca liniștea lui Vlad?

Am vorbit cu Radu toată noaptea. El era categoric:

— Nu! Nu vreau să-i răscolească iar viața!

Dar eu simțeam că trebuie să-i dau șansa asta. Așa că am acceptat să ne întâlnim într-un parc din oraș.

Ziua întâlnirii a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Vlad era agitat, nu înțelegea ce urmează. Maria a venit cu un buchet de flori ofilite și ochii roșii de plâns.

— Vlad… iartă-mă… n-am avut cum… n-am avut nimic… dar te-am iubit mereu…

Vlad s-a uitat la mine speriat. Eu i-am zâmbit și l-am împins ușor spre ea.

Au stat tăcuți câteva minute. Maria i-a dat o fotografie veche cu ei doi și l-a mângâiat pe cap.

— Să fii fericit, puiule…

Apoi a plecat fără să se uite înapoi.

Vlad a plâns mult în acea seară. Dar apoi parcă s-a liniștit. A început să vorbească mai mult despre sentimentele lui, despre frici și dorințe.

Au trecut luni de atunci. Viața noastră nu e perfectă, dar suntem împreună. Încercăm în fiecare zi să fim o familie adevărată, chiar dacă uneori trecutul ne urmărește ca o umbră.

Mă întreb adesea: Oare dragostea poate vindeca orice rană? Sau unele cicatrici rămân pentru totdeauna? Voi ce credeți?