Umbra Trecutului: Povestea Mea Printre Zidurile Casei Părintești

— Nu mai vreau să aud, mamă! Nu mai pot! am urlat, cu pumnii strânși, în mijlocul bucătăriei reci, în timp ce tata trântea ușa după el, lăsând în urmă mirosul greu de alcool și o liniște tăioasă. Aveam șaisprezece ani și simțeam că toată lumea mea se prăbușește, că fiecare zi e o luptă pe care nu am ales-o eu. Mama a rămas nemișcată, cu ochii roșii, privind în gol spre farfuria cu ciorbă rămasă neatinsă.

— E tatăl tău, Ilinca… trebuie să-l înțelegi, a șoptit ea, dar vocea îi tremura.

Nu voiam să-l înțeleg. Nu voiam să-l iert pentru toate serile când venea acasă beat, pentru toate promisiunile pe care le făcea dimineața și le uita până seara. Pentru toate dățile când mă ascundeam sub masă, cu fratele meu mai mic, Rareș, ca să nu ne vadă plângând. Pentru toate zilele când mergeam la școală cu hainele mirosind a fum și colegii râdeau pe la colțuri.

În satul nostru din Buzău, lumea vorbea. Știam că suntem „familia lui Ghiță bețivul”. Când mergeam la magazin, tanti Viorica mă privea cu milă și îmi dădea mereu restul în monede, de parcă nu meritam bancnotele curate. La școală, doamna dirigintă mă chema la sfârșitul orelor și mă întreba dacă am mâncat, dacă e totul bine acasă. Mințeam mereu. „Da, doamnă, totul e bine.”

Dar nu era bine. Niciodată nu era bine.

Într-o noapte de iarnă, tata a venit acasă mai târziu ca de obicei. Afară ningea liniștit, dar în casă era furtună. A început să strige la mama că nu e mâncarea caldă, că nu are bani de țigări, că nimeni nu-l respectă. Rareș s-a ascuns după sobă, iar eu am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Ajunge! am țipat. Nu mai vreau să trăiesc așa!

Tata s-a oprit brusc și m-a privit ca și cum m-ar fi văzut pentru prima dată. Ochii lui albaștri, odată blânzi, erau acum tulburi și goi.

— Dacă nu-ți convine, du-te! a urlat el.

Am fugit în noaptea aia la vecina noastră, tanti Marioara. M-a primit cu brațele deschise și mi-a dat o cană cu lapte cald. Am plâns până dimineața. A doua zi m-am întors acasă; mama mă aștepta pe prispă, cu ochii umflați de plâns.

— Ilinca, te rog… nu-l lăsa singur pe Rareș…

Am rămas. Pentru Rareș. Pentru mama. Dar în fiecare zi simțeam cum mă sufoc.

Anii au trecut greu. Tata a pierdut serviciul la combinat și a început să vândă din lucrurile din casă ca să-și cumpere băutură. Mama s-a angajat la brutărie și venea acasă obosită, cu mâinile crăpate de la făină și apă rece. Eu am început să lucrez după școală la magazinul din sat ca să avem bani de pâine.

Într-o zi, Rareș a venit acasă cu ochiul vânăt.

— Ce-ai pățit? l-am întrebat speriată.

— M-a bătut Doru… a zis că tata e bețiv și eu sunt ca el…

Atunci am simțit că trebuie să fac ceva. Am început să citesc pe ascuns despre dependență, despre cum poți ajuta un om care nu vrea să fie ajutat. Am vorbit cu preotul din sat, cu doamna dirigintă, cu oricine părea că ar putea să ne salveze. Dar nimeni nu avea soluții magice.

Într-o seară, după ce tata adormise pe canapea cu sticla lângă el, m-am apropiat de mama.

— Mamă… de ce nu plecăm?

A oftat adânc.

— Unde să mergem? Cu ce bani? Cine ne-ar primi?

Am simțit atunci cât de prinsă era mama între frică și speranță. Și cât de mult semănăm.

Când am terminat liceul, am primit o bursă la București. A fost prima dată când am simțit că pot respira fără teamă. Dar vinovăția m-a urmărit mereu: Rareș rămânea acolo, mama rămânea acolo… doar eu fugeam.

Într-o duminică dimineață am primit un telefon de la mama:

— Ilinca… tata a făcut infarct.

Am alergat acasă cât am putut de repede. L-am găsit pe tata întins pe patul din camera mică, palid și slăbit ca o umbră. M-a privit lung și mi-a spus încet:

— Iartă-mă…

Nu știam dacă pot. Nu știam dacă vreau.

Au trecut ani de atunci. Tata s-a lăsat de băutură după infarct, dar rănile din sufletul nostru au rămas. Rareș a plecat în Anglia la muncă; mama s-a îmbolnăvit de inimă; eu am rămas între două lumi: copilul care încă plânge pentru ce-a pierdut și femeia care încearcă să ierte.

Uneori mă întreb: dacă aș fi avut curajul să plec mai devreme? Dacă l-aș fi putut salva pe tata? Sau poate pe mine însămi?

Poate că iertarea nu înseamnă uitare. Poate că e doar un drum lung pe care îl parcurgem singuri, sperând că într-o zi vom putea privi înapoi fără să doară atât de tare.

Voi ce credeți? Putem vindeca vreodată rănile trecutului sau doar învățăm să trăim cu ele?