Umbra Trecutului: Povestea lui Vlad și Lupta pentru O Nouă Șansă

— Nu-i nimic, Vlad, hai că mai încercăm o dată, i-am spus încercând să-mi ascund vocea tremurândă, în timp ce băiatul se chinuia să-și lege șireturile. Era frig, iar vântul tăios de octombrie îi înroșise obrajii. Stătea pe banca din fața blocului nostru de la periferia Bucureștiului, cu ghiozdanul vechi lângă el și privirea pierdută. Nu-l mai văzusem până atunci, dar ceva la el m-a făcut să mă opresc din drumul meu spre piață.

— Unde stai? am întrebat blând.

A ridicat din umeri. — Pe aici… uneori la tanti Mariana, alteori… nu prea contează.

M-am uitat la el și am simțit un nod în gât. Avea vreo zece ani, dar ochii îi erau prea triști pentru vârsta lui. În acea clipă am știut că nu pot trece mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Seara, când a venit Radu acasă, l-am întâmpinat cu ochii roșii de plâns.

— Ce s-a întâmplat, Irina?

— Am găsit un copil abandonat. Nu știu ce să fac. Nu pot să-l las acolo.

Radu a oftat. — Irina, știi cât de complicat e… Statul, protecția copilului, vecinii… O să ne băgăm într-o poveste grea.

— Dar dacă ar fi copilul nostru? Dacă ar fi David?

S-a lăsat liniștea. Radu s-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna.

— Mâine mergem împreună să vorbim cu el.

A doua zi dimineață, Vlad era tot acolo. L-am invitat la noi la masă. A mâncat cu poftă, dar fără să ridice ochii din farfurie. Am aflat că mama lui plecase în Italia „să facă bani”, iar tatăl dispăruse de mult. Tanti Mariana îl primea uneori peste noapte, dar avea și ea trei copii și prea puțin spațiu.

Am început să ne atașăm de Vlad. Îl ajutam la teme, îl luam cu noi în parc, îi cumpăram haine. Vecinii au început să vorbească.

— Ce vă trebuie vouă griji în plus? Nu vedeți câți copii necăjiți sunt? a zis doamna Lenuța de la etajul doi.

— Poate are păduchi! a șoptit altcineva.

Am încercat să nu ascultăm răutățile. Dar într-o zi a venit asistenta socială cu poliția la ușă.

— Am primit o sesizare că adăpostiți ilegal un minor. Trebuie să vină cu noi.

Vlad s-a agățat de mine plângând.

— Nu vreau să plec! Nu mă duceți la centru!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am încercat să le explic că nu vrem decât să-l ajutăm până îi găsesc familia sau o soluție mai bună. Dar legea era clară: copilul trebuia dus la centru până la clarificarea situației.

După ce l-au luat, casa ni s-a părut goală. Radu încerca să mă liniștească, dar eu nu puteam dormi nopțile gândindu-mă la Vlad printre străini, într-un pat rece.

Am început demersurile pentru plasament familial. Birocrația era sufocantă: dosare peste dosare, anchete sociale, vizite inopinate ale autorităților. La fiecare pas ni se spunea că „nu e sigur” sau „mai durează”.

Între timp, Vlad ne scria bilețele pe care le strecura pe sub ușa blocului când ieșea la plimbare cu ceilalți copii din centru:

„Mi-e dor de voi. Aici e urât. Nimeni nu vorbește frumos.”

Într-o seară, Radu a izbucnit:

— Nu mai pot! Parcă suntem noi infractorii! De ce trebuie să fie atât de greu să ajuți un copil?

Eu plângeam în tăcere. Mama mea mă certa la telefon:

— Irina, nu te băga! O să-ți distrugi familia pentru un copil străin!

Dar eu nu puteam renunța. Simțeam că Vlad are nevoie de noi la fel de mult cum avem noi nevoie de el.

După luni de așteptare și umilințe, am primit vestea: putem lua copilul în plasament temporar. L-am găsit pe Vlad într-un colț al curții centrului, cu ochii roșii și hainele prea mari pentru el.

— Vrei să vii acasă? am întrebat tremurând.

A dat din cap și m-a îmbrățișat strâns.

Au urmat luni grele. Vlad avea coșmaruri noaptea și izbucnea în plâns din senin. La școală era marginalizat: „Ăsta e copil de la centru”, șușoteau ceilalți copii.

Am mers cu el la psiholog, am vorbit cu profesorii, am încercat să-l facem să se simtă iubit și acceptat. Dar rănile trecutului erau adânci.

Într-o seară, după o ceartă cu Radu legată de bani — pentru că cheltuielile crescuseră mult — Vlad a venit la mine și mi-a spus:

— Dacă vreți să scap de mine… pot să plec iar…

M-am prăbușit lângă el și l-am strâns în brațe.

— Niciodată! Ești parte din familia noastră acum!

Încet-încet, Vlad a început să zâmbească mai des. A luat premiul III la olimpiada de matematică și a venit alergând acasă cu diploma în mână.

— Uite! Pentru voi!

Atunci am știut că toate sacrificiile au meritat.

Dar încă mă întreb: câți copii ca Vlad rămân invizibili printre blocuri? Câți adulți aleg să treacă mai departe fără să privească în ochii lor? Oare chiar e atât de greu să schimbăm destinul unui copil — sau doar ne e teamă să încercăm?