Umbra Trădării: Povestea unei Familii Ruinate de Neîncredere
— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot să trăiesc așa! Ți-am spus de atâtea ori că nu mai suport să mă simt străin în propria mea casă!
Vocea lui Radu răsuna printre pereții goi ai sufrageriei, iar Mara, fetița noastră de șase ani, se strângea la pieptul meu, cu ochii mari și umezi. Încercam să-i spun că totul va fi bine, dar nici eu nu mai credeam asta. Casa era veche, moștenită de la bunica mea din partea mamei, și de când Radu își pierduse locul de muncă la fabrică, totul se năruise. Facturile se adunau pe masa din bucătărie, frigiderul gemea de gol, iar eu mă simțeam prinsă ca într-o capcană.
— Radu, te rog… Mara are nevoie de tine. Și eu am nevoie de tine. Putem trece peste asta împreună…
El m-a privit cu o furie amestecată cu disperare.
— Tu nu înțelegi! Tu doar taci și suporți! Nu pot să respir lângă tine! M-am săturat să fiu singurul care luptă!
Apoi a ieșit. Ușa s-a trântit cu un zgomot sec. Am rămas nemișcată minute în șir, Mara plângând încet la pieptul meu. În acea clipă am simțit că tot ce am construit împreună s-a prăbușit. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt de vină. Poate dacă aș fi spus ceva mai devreme. Poate dacă aș fi avut curajul să mă opun părinților mei când m-au forțat să mă mărit cu Radu, pentru că „e băiat bun și are serviciu stabil”.
Am crescut într-o familie unde mama mea, Elena, decidea totul. Tata era mereu absent, prins între două slujbe. Mama voia să devin profesoară de limba română, dar după liceu m-a obligat să mă angajez ca vânzătoare la magazinul alimentar din sat. „Nu ești făcută pentru facultate”, mi-a spus. „Ești prea visătoare.”
Când l-am cunoscut pe Radu la o nuntă în satul vecin, mi s-a părut că el e salvarea mea. Era vesel, avea glume bune și părea că mă vede cu adevărat. După doi ani ne-am căsătorit și ne-am mutat în casa bunicii mele. La început a fost bine. Apoi au venit grijile: lipsa banilor, certurile legate de viitorul nostru, presiunea părinților lui Radu care voiau nepoți și o casă „ca lumea”.
După ce Radu a rămas fără serviciu, s-a schimbat. A început să bea din ce în ce mai des. Seara venea acasă nervos și tăcut. Eu încercam să-l liniștesc, dar orice vorbă era o scânteie pentru o nouă ceartă.
Într-o zi, mama a venit pe neașteptate.
— Irina, nu poți continua așa! Ce exemplu îi dai Marei? Trebuie să fii puternică!
Am izbucnit în plâns.
— Nu mai pot, mamă! Nu știu ce să fac!
— Întotdeauna ai fost slabă! Dacă nu te ridici acum, o să te calce toți în picioare!
Vorbele ei m-au durut mai tare decât orice palmă.
După plecarea lui Radu, zilele au trecut greu. Am vândut tot ce aveam de valoare ca să pot cumpăra mâncare pentru Mara. Într-o seară geroasă, curentul s-a oprit. Am stat îmbrățișate sub o pătură groasă și am ascultat vântul care şuiera printre crăpăturile ferestrelor.
— Mami, tati se mai întoarce?
Nu am știut ce să-i răspund. Am mințit-o că da.
Într-o dimineață, am găsit un bilet sub ușă: „Îmi pare rău. Nu pot să mă întorc. Ai grijă de Mara.”
Atunci am simțit că mă prăbușesc de tot. Am vrut să fug, să las totul în urmă. Dar Mara avea nevoie de mine.
Am început să caut de lucru prin sat. Nimeni nu voia să angajeze o femeie cu copil mic și fără experiență. Într-o zi, tanti Viorica de la magazin mi-a spus:
— Irina, vino la mine la curățenie! Nu-i mult, dar e ceva.
Am acceptat rușinată. Seara veneam acasă obosită și plină de praf, dar Mara mă aștepta cu un zâmbet larg.
— Te iubesc, mami!
Asta mă ținea pe linia de plutire.
După câteva luni, Radu a apărut la poartă. Era slab și neras.
— Pot să intru?
Mara a alergat spre el.
— Tati!
Eu am rămas în prag.
— De ce ai venit?
— Am greșit… Am crezut că fugind scap de probleme. Dar nu pot trăi fără voi.
L-am privit lung. Nu știam dacă pot ierta atât de ușor.
— Ai lăsat-o pe Mara fără tată și pe mine fără sprijin. Cum crezi că putem repara asta?
A tăcut mult timp.
— Nu știu… Dar vreau să încerc.
L-am lăsat să intre doar pentru Mara. Dar rana rămânea acolo.
Au trecut ani până când am reușit să ne iertăm cu adevărat. Am învățat că iubirea nu e doar despre a rămâne împreună orice ar fi, ci despre a lupta împreună atunci când totul pare pierdut.
Uneori mă întreb: dacă aș fi avut curajul să spun „nu” atunci când trebuia, ar fi fost altfel? Sau suntem cu toții prizonierii propriilor alegeri și ai fricii de a fi singuri?