Umbra Sacrificiului: Povestea Anei și a Drumului Pierdut

— Mara, te rog, nu mai trânti ușa! Am spus-o cu voce tremurată, dar Mara deja urcase scările spre camera ei, cu căștile pe urechi și ochii dați peste cap. Am rămas în hol, cu mâna pe clanță, simțind cum liniștea casei apasă ca o povară. Era ora șapte seara, iar eu tocmai primisem al treilea refuz la un interviu de angajare în ultimele două săptămâni. CV-ul meu părea o glumă proastă: „pauză profesională – creștere copil”. Cine mai vrea o femeie de 43 de ani care n-a mai lucrat de doisprezece?

Când Mara a început clasa întâi, am decis împreună cu soțul meu, Sorin, că e mai bine să stau acasă. „E doar pentru câțiva ani”, mi-a spus el atunci. „O să fie bine pentru Mara.” Și a fost. Am fost la toate serbările, am făcut teme împreună, am dus-o la balet și la engleză. Dar anii au trecut repede. Mara a crescut, iar eu am rămas pe loc.

În bucătărie, Sorin citea știrile pe telefon. Nici nu m-a privit când am intrat.
— Ai primit vreun răspuns?
— Da. Alt refuz.
A ridicat din umeri.
— Poate ar trebui să nu mai insiști atât. Poate nu e momentul.

M-am uitat la el și am simțit cum mă sufoc. Nu era momentul? Pentru cine? Pentru mine nu mai era niciodată momentul. M-am așezat la masă și am început să plâng în tăcere. Sorin s-a prefăcut că nu vede.

Noaptea aceea n-am dormit. M-am gândit la toate femeile ca mine, care au pus viața lor pe pauză pentru familie și s-au trezit apoi străine în propria piele. M-am gândit la mama mea, care mi-a spus mereu: „Să nu depinzi niciodată de un bărbat.” Și totuși, aici eram.

A doua zi dimineață, Mara a coborât la micul dejun fără să mă salute. Am încercat să-i spun ceva despre școală, dar mi-a răspuns scurt:
— Lasă-mă, mamă! Nu vezi că am treabă?
Am simțit un gol în stomac. Pentru cine mă sacrificasem? Pentru cine renunțasem la tot?

După ce a plecat la școală, am deschis laptopul și am început să caut joburi din nou. Nimic nu părea potrivit. Toate cereau experiență recentă sau abilități pe care nu le mai aveam. M-am înscris la un curs online de contabilitate, deși habar n-aveam dacă o să mă ajute cu ceva.

Seara, când Mara s-a întors acasă, am încercat să vorbesc cu ea.
— Mara, putem discuta puțin?
Ea s-a uitat la mine cu ochii ei mari și obosiți.
— Ce vrei?
— Vreau doar să știi că încerc să fac tot ce pot pentru noi…
A oftat.
— Mamă, tu nici nu înțelegi prin ce trec eu la școală! Toți râd de mine că mă aduci tu cu mașina ca pe un copil mic!
Am rămas fără cuvinte. Tot ce făcusem pentru ea părea acum o povară.

În acea seară, Sorin a venit acasă târziu. L-am așteptat în bucătărie.
— Sorin, trebuie să vorbim.
A oftat și s-a așezat la masă.
— Ce s-a mai întâmplat?
— Nu mai pot așa. Simt că nu mai sunt nimic. Mara mă respinge, tu ești mereu absent… Am nevoie să fiu din nou eu însămi.
El s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut luna de pe cer.
— Ana, ai ales să stai acasă. Nu poți da vina pe noi acum.
M-am ridicat brusc.
— Am ales pentru familie! Dar familia asta nu mai are nevoie de mine!

Am ieșit din casă și am mers pe jos prin cartierul nostru liniștit din Ploiești. M-am oprit pe o bancă sub un tei bătrân și am început să plâng în hohote. O bătrânică s-a apropiat de mine.
— Ce-ai pățit, mamă?
I-am povestit totul, fără să știu de ce. Ea m-a ascultat răbdătoare și mi-a spus:
— Să nu-ți fie rușine că ai iubit prea mult. Dar nici să nu uiți să te iubești pe tine.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să ies mai des din casă, să merg la bibliotecă sau la cafeneaua din colț unde lucrau fete tinere care râdeau zgomotos. Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, tristețe, dorință de schimbare.

Într-o zi, am primit un telefon neașteptat de la o veche colegă de facultate, Ioana.
— Ana! Am văzut că ai postat pe Facebook despre cursul de contabilitate. La firma unde lucrez se caută o asistentă administrativă. Nu vrei să vii la un interviu?
Inima mi-a bătut nebunește.
— Da! Da, vreau!

Interviul a fost greu. Mâinile îmi tremurau când am răspuns la întrebări simple despre Excel și facturi. Dar Ioana m-a susținut din priviri și am reușit să termin fără să plâng.

Câteva zile mai târziu am primit vestea: eram angajată! Am țipat de bucurie și am plâns iar, dar de data asta de fericire. Când le-am spus Mariei și lui Sorin, reacțiile au fost diferite.
Mara s-a uitat la mine mirată:
— Deci… chiar poți să lucrezi din nou?
Sorin a dat din cap fără entuziasm:
— Să vedem cât reziști…

Primele luni au fost grele. M-am simțit ca o impostatoare printre colegii mei tineri și energici. Dar încet-încet am început să prind curaj. Seara ajungeam acasă obosită dar mulțumită că existam din nou ca persoană întreagă.

Relația cu Mara s-a schimbat încet. Într-o seară a venit la mine în bucătărie și m-a întrebat:
— Mamă… cum ai avut curajul să începi iar?
Am zâmbit trist.
— N-am avut curaj, Mara. Am avut nevoie.

Acum mă uit în oglindă și văd altceva decât o femeie obosită și invizibilă. Văd o mamă care a greșit poate prea mult iubind prea tare, dar care a găsit puterea să se regăsească.

Oare câte dintre noi ne pierdem pe drum crezând că sacrificiul e singura dovadă de iubire? Și câte avem curajul să ne întoarcem spre noi înșine când nimeni nu ne mai recunoaște? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?