Umbra Preferinței: Povestea unei Bunici între Două Generații

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! Irina izbucni în plâns, cu vocea tremurândă, în timp ce Vlad, băiatul ei de doisprezece ani, stătea pe canapea cu ochii în telefon, iar Ana, sora lui mai mică, își strângea genunchii la piept într-un colț al camerei. M-am uitat la fiica mea și am simțit cum inima mi se strânge. De ani de zile văd cum Vlad primește tot ce-și dorește: haine noi, excursii, atenție și laude. Ana, în schimb, e mereu cea care trebuie să înțeleagă, să aștepte, să se mulțumească cu resturile de afecțiune.

— Irina, te rog… am încercat să spun ceva, dar ea m-a întrerupt brusc:

— Nu mă judeca! Nu știi prin ce trec! Vlad are nevoie de mine, el e mai sensibil… Ana e puternică, ea se descurcă!

M-am uitat la Ana. Ochii ei mari și căprui mă priveau cu o tristețe care m-a sfâșiat. Mi-am amintit de copilăria Irinei, când și ea era mereu în umbra fratelui ei mai mare. Atunci am jurat că nu voi lăsa niciodată istoria să se repete. Și totuși…

Seara aceea a fost doar începutul. În zilele următoare, am încercat să petrec mai mult timp cu Ana. Am dus-o la cofetărie, am făcut prăjituri împreună, am ascultat-o povestindu-mi despre școală și despre cât de mult și-ar dori ca mama ei să o vadă cu adevărat. Într-o zi, mi-a spus:

— Bunico, crezi că dacă aș fi băiat, m-ar iubi și pe mine la fel?

Am simțit un nod în gât. Ce puteam să-i răspund? Că dragostea mamei nu ar trebui să depindă de gen sau de preferințe? Că uneori părinții greșesc fără să-și dea seama?

Am încercat să vorbesc cu Irina din nou. Am ales un moment când copiii nu erau acasă.

— Irina, sufletul meu… nu vezi că Ana suferă? De ce îl pui mereu pe Vlad pe primul loc?

Ea a oftat adânc și s-a uitat pe fereastră.

— Mamă, nu știi cum e să fii singură cu doi copii. Vlad are probleme la școală, e retras… Ana se descurcă singură. Nu pot fi peste tot.

— Dar nu vezi că tocmai asta o rănește? Că simte că nu contează?

Irina s-a ridicat brusc.

— Nu vreau să mai aud! Dacă nu mă poți susține, mai bine nu te băga!

Am plecat acasă cu sufletul greu. În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la greșelile mele ca mamă și la cât de greu e să vezi cum propriul tău copil repetă aceleași tipare dureroase.

Într-o duminică, când toată familia era la masă, Vlad a început să povestească despre noul lui telefon. Ana a încercat timid să spună ceva despre un desen pe care îl făcuse la școală. Irina nici n-a auzit-o. Atunci am decis să intervin.

— Ana, dragă, vrei să ne arăți desenul tău?

Fetița s-a luminat la față și a fugit după caiet. Vlad a dat ochii peste cap.

— Iar cu prostiile astea de copii mici…

Irina i-a zâmbit complice lui Vlad.

Atunci am simțit că trebuie să fac ceva mai mult decât simple discuții. Am început să o iau pe Ana la mine tot mai des. Îi citeam povești seara și îi ascultam temerile. Încet-încet, Ana a început să zâmbească mai des când era cu mine. Dar acasă la ea lucrurile nu se schimbau.

Într-o zi, Ana a venit plângând la mine.

— Mama a zis că sunt egoistă pentru că am luat ultimul iaurt din frigider… Dar Vlad m-a rugat să i-l dau lui și eu nu am vrut…

Am strâns-o tare în brațe.

— Nu ești egoistă, puiule. Ai dreptul să vrei ceva doar pentru tine.

Am început să mă întreb dacă nu cumva îi fac rău Irinei prin faptul că îi ofer Anei ceea ce ea nu primește acasă. Dacă nu cumva adâncesc ruptura dintre ele.

Într-o seară, Irina a venit la mine furioasă.

— Ce faci tu aici? Vrei să-mi iei copilul? Să-i arăți că tu ești mama bună?

— Nu vreau decât ca Ana să fie fericită! Să simtă că e iubită!

Irina a izbucnit în lacrimi.

— Nu pot… Nu pot să fiu mama de care are nevoie… Poate că nici eu n-am primit destul…

Am îmbrățișat-o și am plâns împreună. Pentru prima dată după mult timp am simțit că poate există speranță. Că poate rana asta veche poate fi vindecată dacă avem curajul să o privim în față.

Dar lucrurile nu s-au rezolvat peste noapte. Vlad a devenit tot mai posesiv cu mama lui, iar Ana tot mai retrasă acasă. Eu am rămas prinsă între două generații: încercând să repar ce s-a stricat fără să știu dacă am dreptul sau puterea s-o fac.

Acum stau pe banca din parc cu Ana lângă mine și mă întreb: oare cât de mult poate schimba dragostea unei bunici destinul unui copil? Și cât de mult putem vindeca din rănile trecutului fără să le adâncim pe cele ale prezentului?