Umbra Nepoatei: Povestea Unei Bunici Între Iubire și Regrete

— Ilinca, de ce nu-mi răspunzi? Am sunat de trei ori azi! vocea mea răsuna în bucătăria mică, plină de aburi și miros de ciorbă de perișoare. Telefonul rămânea mut pe masă, iar eu mă uitam la poza cu ea de la serbarea de la grădiniță, când încă venea la mine în fiecare weekend. Acum, la șaptesprezece ani, parcă nu mă mai recunoaște. Sau poate nu vrea să mă mai recunoască.

Mirela, fiica mea cea mare, a intrat val-vârtej în bucătărie. — Mamă, iar o suni pe Ilinca? Las-o, are și ea viața ei! Mereu ai fost cu ochii pe ea, ca și cum ar fi singura nepoată din lume!

Am simțit cum mi se strânge inima. Mirela avea dreptate într-un fel. Poate am pus prea multă presiune pe Ilinca. Poate am compensat pentru ceea ce nu i-am oferit mamei ei. Dar cum să nu mă îngrijorez? De când s-au despărțit părinții ei, Ilinca s-a schimbat. A început să lipsească de la școală, să se închidă în cameră, să nu mai vorbească cu nimeni.

— Nu e vorba că e singura nepoată, Mirela. Dar tu știi ce greu îi e. Și tu ai trecut prin divorțul ăsta… — Nu-mi mai aduce aminte! a izbucnit ea. Mereu ai ținut cu sora mea! Pe ea ai ajutat-o când a avut nevoie, pe mine m-ai lăsat să mă descurc singură!

Am tăcut. Era adevărat. Pe Adina am ajutat-o cu bani când a rămas fără serviciu. Pe Mirela am lăsat-o să se descurce, crezând că e mai puternică. Dar oare nu am greșit? Oare nu am creat eu însămi această prăpastie între noi?

În acea seară, am încercat din nou să o sun pe Ilinca. De data asta mi-a răspuns.

— Bunico, sunt ocupată… — Ilinca, te rog, spune-mi doar dacă ești bine. — Sunt bine. Nu trebuie să te îngrijorezi mereu pentru mine.

Vocea ei era rece, distantă. Nu era fata veselă care venea la mine să facem prăjituri sau să citim povești. Am simțit un gol în stomac.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Adina: „Mamă, ai vorbit cu Ilinca? Mirela zice că nu mai comunică deloc cu ea.”

Am decis să merg la liceu să vorbesc cu diriginta Ilincăi. Am găsit-o pe doamna Popescu în cancelarie.

— Doamnă Viorica, sincer vă spun, Ilinca e retrasă. Notele i-au scăzut mult. Am încercat să vorbesc cu ea, dar nu vrea să spună nimic despre ce simte.

Pe drum spre casă mi-am amintit de copilăria Mirelei și a Adinei. Mereu le-am spus că le iubesc la fel, dar adevărul e că m-am simțit mai apropiată de Adina. Era mai sensibilă, mai vulnerabilă. Mirela era mereu independentă, rebelă. Poate de aceea am crezut că nu are nevoie de mine.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Mirela a venit acasă târziu și a trântit ușa camerei ei.

— Mamă! Nu vezi că Ilinca nu vrea să vorbească nici cu mine? Ce ai făcut cu ea? — Eu? Eu doar încerc să o ajut! — Ai făcut același lucru ca și cu mine! Ai ales-o pe ea!

Am izbucnit în plâns. Pentru prima dată după mulți ani, Mirela m-a îmbrățișat.

— Mamă… poate ar trebui să o lași puțin în pace. Să-i dai timp.

Dar eu nu puteam sta deoparte. În noaptea aceea am luat o decizie: dacă Ilinca nu găsește sprijin acasă, va veni la mine. M-am dus la ea la liceu și am așteptat-o la poartă.

— Bunico… Ce cauți aici? — Vreau doar să vorbesc cu tine cinci minute.

Am mers împreună în parc. Am stat pe o bancă și am privit copacii golași.

— Ilinca, știu că te simți singură. Știu că poate simți că mama ta nu te înțelege… — Nu e vina ei! Nici a ta! Doar că… nu mai pot. Toată lumea are așteptări de la mine. Tu vrei să fiu mereu copilul perfect… Mama vrea să fiu puternică… Eu nu știu cine sunt!

Am luat-o de mână.

— Știi… și eu am greșit mult ca mamă și ca bunică. Poate am iubit prea mult sau prea puțin acolo unde trebuia invers. Dar vreau să știi că poți veni oricând la mine.

Ilinca a început să plângă.

— Bunico… dacă vin la tine, mama o să creadă că fug de ea… — Poate că uneori avem nevoie să fugim puțin ca să ne regăsim.

În acea seară, Ilinca a venit la mine acasă. Mirela a sunat furioasă:

— Ai răpit-o? — Nu am răpit-o, Mirela! Are nevoie de liniște! — Mereu ai făcut asta! Mereu ai ales pentru noi!

Am închis telefonul tremurând.

Au trecut trei zile până când Mirela a venit la mine acasă. A intrat în camera Ilincăi și s-a așezat lângă ea pe pat.

— Iartă-mă… Nu știu cum să fiu mamă pentru tine…

Ilinca a zâmbit printre lacrimi.

— Nici eu nu știu cum să fiu fiică…

Le-am privit pe amândouă și mi-am dat seama cât de fragile sunt legăturile dintre noi. Cât de ușor se pot rupe din cauza unor alegeri făcute din dragoste sau din frică.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: oare dragostea se poate împărți egal? Sau greșelile noastre ca părinți și bunici lasă urme pe care copiii noștri le vor purta toată viața?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb: voi ce ați face dacă ați vedea că nepotul sau copilul vostru se îndepărtează? Cum reparați ceea ce pare iremediabil?