Umbra moștenirii: Lupta pentru viitorul fiului meu

— Nu ai dreptul la nimic din ce a fost al lui Radu! Ai fost doar o noră, nu sânge din sângele nostru!
Vocea ascuțită a cumnatei mele, Mariana, răsuna în sufrageria rece, unde încă mirosea a cafea uitată pe masă și a flori ofilite. Mâinile îmi tremurau pe dosarul cu actele de succesiune. Vlad, băiatul meu de opt ani, se strângea speriat lângă mine, cu ochii mari și umezi.

Nu știam cum să-i răspund Marianei. Îmi venea să țip, să plâng, să fug. Dar nu puteam. Trebuia să rămân tare pentru Vlad. De când Radu murise, totul se prăbușise peste mine ca un val de noroi: datoriile ascunse, casa pe jumătate renovată, rudele care până atunci mă îmbrățișau la mesele de Paște și Crăciun și care acum mă priveau ca pe o intrusă.

— Mariana, te rog… Nu e vorba doar despre mine. Vlad e copilul lui Radu. E fiul vostru, sânge din sângele vostru!
— Nu-mi pasă! Dacă nu erai tu, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat! Ai adus numai ghinion în familia noastră!

M-am ridicat brusc și am tras ușa după mine. Am simțit cum mi se taie picioarele pe scările blocului vechi din cartierul Militari. Vlad m-a prins de mână și mi-a șoptit:
— Mami, de ce nu ne vor?

Nu am avut răspuns. Cum să-i explic unui copil că lăcomia poate otrăvi sufletele celor mai apropiați? Că oamenii pe care îi iubeam cândva acum ne privesc ca pe niște dușmani?

În fiecare zi, după serviciu, mă întorceam acasă cu inima strânsă. Lucram ca asistentă medicală la un cabinet stomatologic din Drumul Taberei. Salariul abia ne ajungea pentru facturi și mâncare. Moștenirea lui Radu — o casă bătrânească în Ilfov și ceva bani puși deoparte — ar fi trebuit să fie salvarea noastră. Dar fiecare pas spre obținerea ei era un nou război cu familia lui: procese, amenințări cu executorii, telefoane anonime noaptea.

Într-o seară, când Vlad făcea teme la matematică, am primit un mesaj: „Dacă nu renunți la partea ta, ai grijă de copil!” Am simțit cum mi se oprește respirația. Am alergat la geam și am tras perdelele. Am încuiat ușa de două ori. Vlad m-a privit speriat.

— Ce s-a întâmplat, mami?
— Nimic, puiule… Nimic important.

Dar mințeam. În fiecare zi trăiam cu frica în sânge. Mergeam la poliție cu mesajele și înregistrările convorbirilor cu Mariana și fratele lui Radu, Costel. Polițistul ridica din umeri:

— Doamnă, fără dovezi clare că vă amenință direct sau vă fac rău fizic… Nu avem ce face.

M-am simțit atât de singură încât uneori mă gândeam să renunț la tot. Să le las casa și banii și să plec cu Vlad undeva departe, unde nimeni nu ne cunoaște. Dar apoi îl priveam cum doarme liniștit lângă mine și știam că nu pot ceda. Pentru el trebuie să lupt.

Într-o duminică dimineață, mama mea a venit la noi cu o pungă de plase pline cu mâncare.

— Mamă, nu poți continua așa! O să te îmbolnăvești!
— Ce vrei să fac? Să-i las pe Vlad fără nimic?
— Dar nici să te distrugi nu e o soluție!

Am izbucnit în plâns în brațele ei. Nu mai plânsesem de față cu nimeni de la înmormântarea lui Radu.

În acea zi am decis să merg mai departe cu procesul de succesiune. Avocata mea, doamna Popescu, mi-a spus:

— Să nu vă lăsați intimidată! Aveți drepturi legale. Pentru Vlad trebuie să mergeți până la capăt.

Procesul a durat luni întregi. În fiecare ședință de judecată Mariana și Costel inventau noi minciuni: că l-aș fi manipulat pe Radu să-și schimbe testamentul, că aș fi ascuns bani sau bunuri. M-au acuzat chiar că am avut o aventură cu medicul stomatolog la care lucrez.

Într-o zi, după o audiere obositoare, Mariana m-a urmărit până la mașină.

— Să știi că n-o să câștigi niciodată! O să-ți iau tot!

Am privit-o în ochi pentru prima dată fără teamă:

— Poate că da… Poate că nu… Dar măcar Vlad va ști că mama lui nu s-a dat bătută niciodată.

Au urmat luni grele: Vlad s-a îmbolnăvit de anxietate, avea coșmaruri noaptea și refuza să meargă la școală. Am apelat la un psiholog pentru copii. Doamna Ionescu l-a ajutat să-și exprime fricile:

— Mi-e frică că o să rămânem fără casă… Mi-e frică să nu pățească mama ceva rău…

Am simțit cum mi se rupe sufletul auzindu-l.

În cele din urmă, după un an chinuitor, judecătorul a decis: casa rămâne moștenire pentru Vlad, iar eu primesc custodia totală și dreptul de administrare până la majoratul lui.

Când am ieșit din tribunal cu hotărârea în mână, am simțit pentru prima dată după mult timp că pot respira liber.

Dar rana rămâne: familia lui Radu nu ne-a mai căutat niciodată. Vlad mă întreabă uneori:

— De ce nu vine nimeni la ziua mea?

Îi spun mereu că uneori oamenii mari uită ce e important cu adevărat.

Acum stau seara pe balcon cu o cană de ceai și mă gândesc: oare am făcut bine? Oare merită să lupți împotriva celor dragi pentru dreptate? Sau ar fi trebuit să las totul și să aleg liniștea?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați proteja viitorul copilului vostru când toți ceilalți par împotriva voastră?