Umbra fratelui meu – Povestea unei trădări de familie

— Irina, nu mai insista! Apartamentul e pe numele lui Vlad acum, nu mai ai ce face!

Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, scorojiti de vreme. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se învârtea între ea și Vlad, fratele meu mai mic, care stătea cu brațele încrucișate, sprijinit de tocul ușii. Avea un zâmbet ironic pe buze, același zâmbet pe care îl văzusem de atâtea ori când eram copii și el primea tot ce-și dorea.

— Cum adică să nu mai insist? Tata mi-a promis că apartamentul va fi al meu! Am avut grijă de el când era bolnav, am renunțat la facultate ca să fiu lângă voi… Cum poți să-mi spui să renunț?

Mama a oftat adânc, evitându-mi privirea. — Lucrurile s-au schimbat după ce a murit tatăl tău. Vlad are nevoie de un început, tu ai deja serviciu, te descurci. E mai bine așa pentru toată lumea.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Adevărul era că nu mă descurcam deloc. Salariul de la librărie abia îmi ajungea pentru chirie și mâncare. Apartamentul acela era singura mea siguranță, singurul lucru care îmi rămăsese după ce tata s-a stins și mama s-a recăsătorit cu domnul Dinu, un bărbat rece, care nu mă suporta.

— Vlad, tu chiar nu ai nimic de spus? Ai știut tot timpul că tata voia să fie al meu apartamentul!

El a ridicat din umeri. — Tata nu mai e aici să spună ce voia. Actele sunt pe numele meu acum. Nu e vina mea că tu ai fost naivă.

Cuvintele lui m-au lovit ca o palmă. Am ieșit din bucătărie trântind ușa, cu lacrimile șiroind pe obraji. În mintea mea răsunau toate serile în care tata îmi spunea: „Irina, tu ești stâlpul casei. Tu ai grijă de toți.” Și eu am avut grijă. Am gătit, am spălat, am stat nopți întregi la căpătâiul lui când avea febră. Iar acum… eram dată afară din propria mea viață.

Zilele următoare au fost un coșmar. M-am mutat la o prietenă, Anca, care m-a primit în garsoniera ei micuță din Drumul Taberei. Îmi era rușine să-i povestesc totul, dar într-o seară am izbucnit:

— Nu pot să cred că Vlad a făcut asta! Cum poate o mamă să-și lase fata pe drumuri?

Anca m-a strâns în brațe. — Irina, știu că doare. Dar trebuie să lupți! Nu lăsa lucrurile așa. Du-te la un avocat!

Mi se părea imposibil. Avocat? Procese? Nu aveam bani nici pentru mâncare uneori. Dar gândul că Vlad se plimba prin apartamentul copilăriei mele, aruncând poate la gunoi pozele cu tata sau jucăriile mele vechi, mă făcea să simt o furie pe care nu o mai cunoscusem.

Am început să caut informații pe internet despre drepturile moștenitorilor. Am aflat că dacă pot dovedi că tata a vrut ca apartamentul să fie al meu, aș putea avea o șansă. Dar nu aveam nimic scris. Doar promisiuni și amintiri.

Într-o zi am primit un mesaj de la Vlad: „Sper că te-ai liniștit. Dacă vrei să-ți iei lucrurile din apartament, vino până vineri.”

Am mers cu inima grea. Vlad nu era acasă, dar mama mă aștepta. M-a privit rece:

— Irina, nu vreau scandaluri în familie. Vlad e fratele tău.

— Frate? Un frate nu face așa ceva! Tu chiar nu vezi cât de nedrept e?

A dat din umeri și a ieșit din cameră. Am strâns câteva haine și câteva poze cu tata. În timp ce ieșeam pe ușă, am simțit că las în urmă nu doar un apartament, ci toată copilăria mea.

Seara aceea am plâns până târziu. Anca mi-a adus ceai și mi-a spus:

— Irina, trebuie să faci ceva pentru tine. Nu pentru ei.

A doua zi am mers la un avocat recomandat de o colegă de la librărie. Doamna Popescu m-a ascultat cu răbdare.

— Din păcate, fără acte sau măcar martori care să confirme dorința tatălui dumneavoastră, va fi greu. Dar putem încerca să contestăm actul de donație dacă există suspiciuni de influență sau presiune.

Am început un proces lung și obositor. Mama a refuzat să vină ca martor. Vlad a mințit fără rușine în fața judecătorului: „Tata mi-a spus mereu că apartamentul va fi al meu.”

În timpul procesului am aflat lucruri care m-au durut și mai tare: mama îi dăduse lui Vlad bani din economiile mele, iar domnul Dinu îl ajutase să falsifice niște acte pentru transferul apartamentului.

Lupta pentru dreptate m-a schimbat. Am devenit mai puternică, dar și mai singură. Prietenii mei s-au împuținat; unii spuneau că „familia e familie” și ar trebui să iert. Dar cum poți ierta când cei dragi te trădează?

Procesul s-a terminat după doi ani. Am pierdut. Judecătorul a spus că nu există suficiente dovezi pentru a anula actul de donație.

În ziua sentinței am ieșit din tribunal cu capul sus, dar cu sufletul sfâșiat. Anca m-a întâmpinat cu flori și mi-a spus:

— Ești cea mai curajoasă femeie pe care o cunosc.

Acum locuiesc într-o garsonieră mică, dar simt că am câștigat ceva mai important decât un apartament: demnitatea mea. Nu mai sunt fata care tace și acceptă orice pentru liniștea familiei.

Uneori mă întreb: Oare merită să lupți pentru dreptate când familia ta devine cel mai mare dușman? Sau ar trebui să lași trecutul în urmă și să-ți construiești propria fericire?