Umbra din Oglindă: Povestea lui Radu despre Întoarcerea Acasă și Secretele Familiei

— Ce cauți aici, Radu? Vocea tatălui meu, Ion, răsună aspru din pragul ușii, în timp ce eu stau cu bagajul la picioare, încercând să-mi găsesc curajul să pășesc din nou în casa copilăriei. Miroase a mucegai și a lemn vechi, iar pereții par mai strâmți decât îi țineam minte. — Am venit să te ajut, tata. Știu că nu-ți place să recunoști, dar ai nevoie de cineva.

El oftează, trage aer în piept și se întoarce fără să-mi răspundă. Îl urmez pe holul îngust, unde tablourile vechi atârnă strâmb, iar podeaua scârțâie sub pașii noștri. Mama nu mai e de mult, iar sora mea, Irina, a plecat la oraș și nu s-a mai uitat înapoi. Eu am rămas cu vina și cu întrebările.

Prima noapte e un chin. Vântul bate în geamuri, iar din pod se aud pași. Îmi spun că e doar pisica, dar inima îmi bate nebunește. Mă ridic și deschid ușa camerei unde am crescut. Pe perete, oglinda veche e acoperită cu o pânză groasă. De ce? Nu-mi amintesc să fi fost așa când eram copil.

A doua zi, tata mă privește cu ochi obosiți. — Nu te băga unde nu-ți fierbe oala, Radu. Lasă trecutul să doarmă. Dar cum să-l las? De când am intrat pe poartă simt că ceva nu e la locul lui. În fiecare colț al casei plutește o tensiune nespusă, ca o umbră care mă urmărește.

Într-o seară, după ce tata adoarme în fața televizorului, mă strecor în pod. Printre cutii prăfuite găsesc un jurnal vechi, cu scrisul mamei. „Nu pot să-i spun lui Ion adevărul… Radu nu trebuie să afle niciodată.” Mă opresc. Ce adevăr? Tremur tot și cobor cu jurnalul strâns la piept.

A doua zi îl confrunt pe tata. — Ce mi-a ascuns mama? Ce nu trebuia să aflu niciodată? El se încruntă și mă privește ca pe un străin. — Nu te mai lua după prostii! Mama ta era bolnavă… vedea lucruri care nu existau! Dar știu că minte. Îl văd cum își frământă mâinile, cum evită să mă privească în ochi.

În zilele următoare, casa devine tot mai apăsătoare. Oglinda din camera mea începe să mă obsedeze. Într-o noapte, visez că mama stă în fața ei și plânge. Când mă trezesc, simt un frig ciudat și aud șoapte venind dinspre oglindă. Mă apropii și trag pânza la o parte. Pentru o clipă, văd chipul mamei reflectat lângă al meu.

Sunt tentat să fug, să las totul baltă și să mă întorc la viața mea de la oraș, dar ceva mă ține aici. Poate dorința de a afla cine sunt cu adevărat sau poate nevoia de a-mi salva tatăl de propriii demoni.

Irina mă sună într-o seară. — Nu te mai chinui, Radu! Tata nu va recunoaște niciodată ce s-a întâmplat cu adevărat cu mama… — Dar tu știi ceva? — Nu vreau să vorbesc despre asta! Închide brusc.

Într-o dimineață îl găsesc pe tata plângând în bucătărie, cu poza mamei în mână. — Iartă-mă, băiete… N-am știut cum să-ți spun… Mama ta a vrut să plece cu voi la oraș, dar eu am ținut-o aici cu forța… A amenințat că vă ia pe amândoi și dispare… În noaptea aceea… s-a întâmplat ceva rău…

Îl privesc șocat. — Ce s-a întâmplat? — A căzut pe scări… sau poate… poate am împins-o fără să vreau… Tot ce știu e că n-am vrut să se întâmple asta! Am acoperit oglinda pentru că acolo am văzut-o ultima dată…

Lacrimile îi curg pe obraji și pentru prima dată îl văd slab, vulnerabil. Îl îmbrățișez fără să știu dacă pot ierta sau nu.

În acea noapte visez din nou oglinda. Mama îmi zâmbește trist și îmi spune: „Nu lăsa ura să te schimbe, Radu.” Dimineața mă trezesc împăcat cu gândul că unele răni nu se vindecă niciodată complet, dar pot fi acceptate.

Acum stau pe prispa casei și privesc câmpul întins sub cerul de vară. Mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu umbrele trecutului fără să avem curajul să le privim în față? Poate că doar atunci când ne confruntăm cu ele putem merge mai departe. Voi ce ați face dacă ați descoperi un secret care v-ar schimba întreaga viață?