Umbra despărțirii: Povestea unui tată într-un liceu de elită din București

— Nu vreau să mă mai duc la școală, tata! Ana mi-a spus asta într-o seară ploioasă de noiembrie, cu ochii roșii de la plâns. Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când o vedeam așa, dar de data asta era altceva în vocea ei, o oboseală pe care nu o mai întâlnisem la copilul meu. Am lăsat ziarul jos și m-am așezat lângă ea pe canapea.

— Ce s-a întâmplat, Ana? Spune-mi, te rog.

A ezitat, și-a tras genunchii la piept și a șoptit:

— Nu mă mai suportă nimeni. Toți râd de mine că nu am haine de firmă, că nu merg la ski în Austria, că nu am telefon nou. Azi, la ora de engleză, Bianca a spus tare că „unii dintre noi nu-și permit nici măcar să vină cu taxiul la școală”. Toți au râs. Și doamna profesoară n-a zis nimic.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Am muncit toată viața ca să-i ofer Anei tot ce am putut, dar nu am avut niciodată bani de risipit. Eu sunt profesor de istorie, iar soția mea, Irina, lucrează la bibliotecă. Ne-am bucurat când Ana a intrat la liceul acela de elită, crezând că acolo va avea parte de cele mai bune șanse. Nu ne-am gândit niciodată că va trebui să plătească un preț atât de mare pentru asta.

În acea noapte n-am dormit. M-am gândit la toate sacrificiile făcute, la cât de mult ne-am dorit să-i fie bine și la cât de greșit am evaluat lumea în care trăim. Dimineața, la cafea, i-am spus Irinei ce s-a întâmplat. S-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Mihai, nu putem să o lăsăm așa. Trebuie să facem ceva.

Am decis să merg la școală. Am cerut o audiență la directoare, doamna Popescu, o femeie elegantă, mereu cu un zâmbet protocolar pe buze. Am intrat în biroul ei cu inima cât un purice.

— Domnule Ionescu, vă ascult.

— Doamnă directoare, fiica mea este marginalizată pentru că nu are bani. Copiii râd de ea, profesorii nu intervin. Nu e normal ca într-o școală de elită să se întâmple așa ceva.

Zâmbetul i s-a șters pentru o clipă, apoi a revenit:

— Domnule Ionescu, știți cum sunt copiii… Dar vă asigur că facem tot posibilul să menținem un mediu echitabil. Poate ar trebui să discutați cu Ana despre cum să gestioneze astfel de situații.

Am ieșit de acolo cu un gust amar. În loc să găsesc sprijin, am simțit că problema noastră era doar o statistică într-un raport frumos colorat. Am început să vorbesc cu alți părinți. Unii m-au privit cu compasiune, alții cu superioritate. Doamna Radu, mama Biancăi, mi-a spus într-o zi la poarta școlii:

— Domnule Ionescu, fiecare copil trebuie să învețe să se adapteze. Viața nu e dreaptă. Dacă nu vă convine, poate ar trebui să căutați altă școală.

M-am simțit umilit. Dar nu m-am dat bătut. Am scris o scrisoare deschisă către Consiliul Profesoral, am povestit totul pe un grup de părinți de pe Facebook. Reacțiile au fost amestecate: unii m-au susținut, alții m-au acuzat că „stric imaginea școlii”.

În scurt timp, Ana a început să fie și mai izolată. Bianca și gașca ei au aflat că eu am scris pe Facebook și au început să-i spună „săraca cu tatăl scandalagiu”. Într-o zi, Ana a venit acasă cu ochiul vânăt. Am simțit că mă prăbușesc.

— Nu mai pot, tata! Nu mai vreau să merg acolo! Toți mă urăsc!

Irina a izbucnit în plâns. Eu am simțit că nu mai am aer. Am decis să o transferăm la altă școală, una de cartier, unde nu conta ce telefon ai sau unde mergi în vacanță. Ana a început să-și revină încet-încet, dar rana a rămas.

Prietenii mei m-au întrebat dacă a meritat să mă lupt cu sistemul. Nu știu ce să răspund. Poate că am pierdut o bătălie, dar nu pot accepta că lumea în care trăim e atât de crudă cu cei care nu au bani. Mă uit la Ana și mă întreb: oare cât de mult ne costă, ca părinți, curajul de a spune adevărul? Și cine va schimba vreodată această realitate dacă toți alegem să tăcem?