Umbra de sub acoperiș – Povestea unei inimi frânte de familie

— Nu mai am ce să-ți spun, Irina! Ai făcut destul! Ieși din casa mea!
Vocea tatălui meu, Ion, răsuna ca un tunet în holul îngust, printre umbrele serii. Mama, Maria, stătea cu ochii în pământ, mâinile strânse la piept, incapabilă să mă privească. Aveam doar optsprezece ani, dar în clipa aceea am simțit că îmbătrânesc cu zeci de ani.

— Tată, te rog… Nu am unde să mă duc! Nu am făcut nimic rău!
— Ai făcut destul! Ai adus rușine în casa asta!

Nu am să uit niciodată frigul care mi-a pătruns în oase când am ieșit pe ușă, cu o geantă veche și câteva haine aruncate la repezeală. Strada era pustie, iar lumina felinarelor părea să mă judece. M-am așezat pe o bancă din fața blocului și am plâns până când nu am mai avut lacrimi.

Totul începuse cu o minciună nevinovată. Spusesem acasă că am rămas peste noapte la colega mea, Alina, ca să învățăm pentru bac. În realitate, fusesem la o petrecere. A doua zi, tata a aflat. Nu știu cum. Poate cineva din sat, poate chiar Alina. În familia noastră, adevărul era o sabie cu două tăișuri: dacă îl ascundeai, te tăia pe la spate; dacă îl spuneai, te rănea în față.

Am dormit la Alina două nopți, dar părinții ei nu au vrut să mă țină mai mult. „Nu vrem să ne certăm cu Ion”, mi-a spus mama ei, cu o voce stinsă. Am încercat să găsesc de lucru, dar fără diplomă și fără sprijin, ușile mi se închideau una câte una. Am ajuns să dorm pe la cunoștințe, uneori chiar în scara blocului.

Într-o seară, când nu mai aveam unde să merg, am sunat-o pe sora mea mai mică, Ana.
— Ana, te rog, vorbește cu mama. Spune-i că mi-e frig și mi-e foame.
— Irina, nu pot… Tata a zis că dacă te ajutăm, ne dă afară pe toți.

Am simțit atunci că nu mai am familie. Că nu mai am nimic.

Au trecut luni. Am găsit un job la un fast-food din centru. Patronul, domnul Dobre, era un om aspru, dar corect. Mi-a dat o cameră mică deasupra localului. Acolo am învățat să trăiesc cu mine însămi. Să mă ridic dimineața, să muncesc, să nu mă mai gândesc la ce am pierdut.

Dar noaptea, când liniștea se lăsa peste oraș, mă întrebam: de ce? De ce tata nu m-a putut iubi destul încât să mă ierte? De ce mama nu a avut curajul să mă apere?

Într-o zi, la fast-food a intrat fratele meu mai mare, Vlad. Nu-l mai văzusem de aproape un an. S-a uitat la mine ca la o străină.
— Irina, tata e bolnav. Are nevoie de bani pentru operație. Mama m-a trimis la tine.
— Și de ce ai venit la mine? Eu nu mai fac parte din familie, nu?
— Nu e așa simplu… Tata e încăpățânat, dar e tot tatăl nostru.

Am simțit cum furia și dorul se amestecă în mine. Am scos toți banii pe care îi strânsesem și i-am întins lui Vlad.
— Ia-i. Dar să nu mai veniți niciodată la mine doar când aveți nevoie.

După ce a plecat, am plâns iar. Nu pentru bani. Pentru că încă mai speram că, dacă îi ajut, mă vor primi înapoi.

Anii au trecut. Am terminat liceul la seral, am intrat la facultate. Mi-am făcut prieteni noi, oameni care m-au acceptat așa cum sunt. Dar rana din suflet nu s-a închis niciodată. La fiecare sărbătoare, mă uitam la telefon, așteptând un mesaj de la mama sau de la Ana. Nu venea niciodată.

Într-o zi, am primit un plic. Era o scrisoare de la mama.
„Irina, îmi pare rău pentru tot. Tata nu mai e. A murit acum două luni. Nu am avut curajul să te caut mai devreme. Te rog, iartă-mă. Ana se mărită și ar vrea să fii alături de ea.”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. Am plâns, am urlat, am rupt-o și am lipit-o la loc. M-am dus la nuntă. Ana m-a îmbrățișat cu lacrimi în ochi. Mama m-a privit ca pe o fantomă.

La masă, rudele mă priveau pe furiș. Unchiul Gheorghe a venit la mine:
— Irina, știi că tatăl tău te-a iubit, nu? A fost doar mândru și speriat.

Am zâmbit amar.
— Știu, dar uneori dragostea doare mai tare decât ura.

Acum, după atâția ani, încă mă întreb: putem ierta cu adevărat familia care ne-a alungat? Sau rămânem mereu cu o umbră sub acoperișul inimii noastre? Ce ați face voi în locul meu?