Umbra cadourilor: Povestea unei surori rănite

— Nu înțeleg, mama, de ce pentru ea totul e atât de special? am șoptit, încercând să-mi ascund lacrimile în timp ce priveam cum tata vitreg, domnul Dinu, îi întindea Mariei un plic gros, împachetat cu grijă într-o fundă aurie. Era a treia oară în acea zi când îi aducea un cadou. Prima dată fusese un colier cu diamante, apoi un set de valize scumpe pentru luna de miere, iar acum… bani. Mulți bani.

Mama s-a uitat la mine cu ochii ei obosiți, dar nu a spus nimic. În jurul nostru, sala de evenimente era plină de râsete, clinchete de pahare și muzică. Eu mă simțeam ca o umbră pe marginea unei fericiri la care nu aveam acces.

Maria, sora mea mai mică cu trei ani, radia. Rochia ei albă părea să strălucească mai tare decât orice altceva din încăpere. Toată lumea o felicita, iar tata vitreg nu se dezlipea de lângă ea. Îi șoptea ceva la ureche și râdeau amândoi. M-am simțit mică, invizibilă, ca și cum nu aș fi fost niciodată parte din povestea lor.

— Nu e momentul, Ilinca, mi-a spus mama în șoaptă. Hai să nu stricăm ziua asta.

Dar pentru mine era deja stricată. Am ieșit pe terasa rece, încercând să-mi adun gândurile. Îmi aminteam perfect ziua nunții mele, acum patru ani. Tata vitreg mi-a dat atunci o felicitare și o brățară simplă din argint. Niciun discurs emoționant, niciun cadou extravagant. Atunci am crezut că așa e el, reținut, poate chiar zgârcit. Dar azi… azi vedeam altceva.

— Ilinca! m-a strigat Maria, ieșind după mine. Ce faci aici? Toată lumea te caută!

— Mă bucur pentru tine, am spus încercând să zâmbesc. Chiar mă bucur.

— Nu pari deloc bucuroasă… Ce s-a întâmplat?

Am ezitat. Nu voiam să stric ziua ei, dar simțeam că explodez dacă nu spun ceva.

— Maria, tu ai observat cât de mult se implică tata Dinu pentru tine? Câte cadouri ți-a făcut azi? Pentru mine n-a fost niciodată așa…

Maria a oftat și s-a uitat în jos.

— Știu… Am observat și eu. Dar poate… poate s-a schimbat între timp? Poate acum are mai mulți bani sau… poate regretă că nu a făcut mai mult pentru tine atunci.

— Sau poate pur și simplu te iubește mai mult pe tine… am spus cu voce joasă.

Maria s-a apropiat și m-a luat de mână.

— Ilinca, nu cred că e vorba de iubire mai multă sau mai puțină. Poate că eu am știut să-i cer mai mult sau să-i arăt că am nevoie de el. Tu ai fost mereu independentă… Poate el a simțit că nu are loc în viața ta.

Am rămas pe gânduri. Era adevărat că după divorțul părinților noștri, eu m-am închis în mine și am refuzat să-l accept pe Dinu ca pe un tată adevărat. Maria era mică atunci și s-a lipit imediat de el. Eu am rămas mereu la distanță.

Seara a trecut greu pentru mine. Am privit dansul mirilor cu un nod în gât și am încercat să evit privirile celor din familie care păreau să știe că ceva nu e în regulă cu mine.

Câteva zile mai târziu, m-am dus la mama acasă. Tata vitreg era în bucătărie, făcând cafea.

— Ilinca, vrei o cafea? m-a întrebat el politicos.

— Da… Mulțumesc.

Am stat la masă fără să spun nimic câteva minute. Apoi n-am mai rezistat.

— Dinu… pot să te întreb ceva?

S-a uitat la mine surprins.

— Sigur, Ilinca.

— De ce pentru Maria ai făcut atâtea cadouri? Pentru mine n-ai făcut niciodată nimic asemănător…

A oftat adânc și s-a așezat lângă mine.

— Ilinca… știu că am greșit față de tine. Când ai venit tu în viața mea erai deja adolescentă și nu m-ai lăsat niciodată să mă apropii prea mult. Am simțit mereu că nu mă vrei acolo… Așa că m-am retras. Cu Maria a fost altfel… Ea avea nevoie de mine și mi-a arătat asta.

— Dar eu? Eu n-am avut nevoie?

— Poate ai avut… Dar nu mi-ai spus niciodată. Și eu am fost prea laș ca să încerc mai mult.

Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri.

— Îmi pare rău… am șoptit.

— Și mie îmi pare rău, Ilinca. Poate nu e prea târziu să reparăm ceva…

Ne-am privit în tăcere câteva clipe. Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că poate există o cale spre împăcare.

Acum mă întreb: oare câte familii trăiesc astfel de neînțelegeri tăcute? Oare cât de mult contează gesturile materiale atunci când sufletul tânjește după acceptare și iubire adevărată?