Ultimul meu strigăt către copiii mei: O mamă uitată în propria casă

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să trăiesc așa, în fiecare zi, cu pereții aceștia reci și cu tăcerea care mă apasă pe piept ca o piatră grea. Vocea mea răsună în bucătăria mică, spartă doar de clinchetul lingurii în ceașca de ceai. Maria, fiica mea cea mare, mă privește cu ochii ei obosiți, dar nu spune nimic. E ocupată să răspundă la un mesaj pe telefon. În colțul camerei, poza cu noi toți, de la botezul lui Vlad, stă prăfuită. Mă uit la chipurile lor zâmbitoare și mă întreb când s-a rupt totul între noi.

Nu a fost mereu așa. Îmi amintesc cum alergam prin casă, cu mâinile pline de făină, încercând să le fac plăcinta preferată, cum îi țineam în brațe când aveau febră, cum îi ascultam când veneau de la școală cu lacrimi în ochi. Am fost acolo, mereu, pentru fiecare dintre ei. Dar acum, când bătrânețea mi-a îngreunat pașii și mâinile tremură, simt că nu mai sunt decât o povară.

— Mamă, nu e chiar așa, îmi spune Maria, fără să mă privească. Dar știu că nu mă ascultă cu adevărat. — Avem și noi viețile noastre, serviciu, copii… Nu putem fi mereu aici.

— Dar niciodată nu sunteți aici! îi răspund, cu vocea tremurândă. — Vă rog, măcar o dată pe săptămână, veniți să stăm de vorbă, să mâncăm împreună. Nu cer mult. Doar să nu mă simt invizibilă.

Tăcerea se așterne din nou. Vlad, băiatul meu cel mic, vine rar. Are o firmă de construcții și mereu e pe drumuri. Când vine, stă puțin, vorbește repede, îmi lasă bani pe masă și pleacă. — Mamă, dacă ai nevoie de ceva, sună-mă, dar să știi că sunt foarte ocupat, îmi spune mereu. Dar nu vreau bani. Vreau să-l aud râzând, să-l văd cum își freacă mâinile când povestește ceva cu pasiune, să simt că mai sunt mama lui.

Într-o seară, după ce am stat singură la masă, cu farfuria neatinsă, am luat o hotărâre. Am scris o scrisoare. Am pus-o pe masa din sufragerie, știind că Maria va veni a doua zi să-mi aducă medicamentele. În scrisoare am scris tot ce nu am avut curaj să spun cu voce tare:

„Dragii mei, nu mai pot trăi în această singurătate. Am nevoie de voi, nu de bani, nu de cadouri, ci de prezența voastră. Dacă nu puteți sau nu vreți să fiți alături de mine, am să vând casa și am să mă mut la azil. Nu vreau să fiu o povară, dar nici nu pot să mă sting încet, uitată de voi.”

Când Maria a citit scrisoarea, a izbucnit: — Cum poți să ne faci asta? Cum să te duci la azil? Ce o să zică lumea?

— Lumea nu trăiește cu mine, Maria. Lumea nu știe cum e să te trezești în fiecare dimineață și să nu ai cu cine să schimbi o vorbă. Lumea nu știe cum e să-ți auzi inima bătând de frică, nu de bătrânețe, ci de singurătate.

A doua zi, Vlad a venit val-vârtej. — Mamă, exagerezi! Toți bătrânii sunt singuri, nu ești tu prima. Dar dacă vrei să vinzi casa, fă cum crezi. Eu nu pot să-ți promit că vin mai des. Am prea multe pe cap.

Atunci am simțit că mi se rupe sufletul. Am crescut doi copii frumoși, i-am învățat să fie buni, să nu lase pe nimeni la greu, să nu uite niciodată de familie. Și totuși, acum, când am nevoie de ei, nu mai sunt decât o povară, un obstacol în drumul lor spre fericire.

În zilele care au urmat, am început să împachetez lucruri. Fiecare fotografie, fiecare carte, fiecare cană avea o poveste. Am plâns la fiecare amintire. Vecina mea, tanti Ileana, a venit să mă vadă. — Nu te grăbi, dragă, poate se răzgândesc copiii. Dar eu știam că nu se vor răzgândi. Sunt prea prinși în viețile lor, în problemele lor, în fuga lor după timp.

Într-o duminică, când soarele bătea timid în geam, am primit un telefon de la Maria. — Mamă, hai să venim la tine să mâncăm împreună. Am simțit o bucurie pe care nu o mai trăisem de ani de zile. Au venit cu copiii, au râs, au povestit, dar totul părea forțat, ca și cum bifau o obligație. După două ore, s-au ridicat să plece. — Trebuie să ajungem la mall, au zis copiii. — Mamă, să nu mai vorbești de azil, te rog, mi-a spus Maria la plecare.

Am rămas din nou singură. Am privit masa plină de farfurii goale și am simțit că nu mai pot. Am sunat la azilul din oraș. — Avem locuri, doamnă, mi-a spus o voce caldă. — Puteți veni oricând.

În seara aceea, am scris din nou copiilor. Le-am spus că am luat decizia. Nu pentru că nu îi iubesc, ci pentru că nu mai pot trăi cu iluzia că le pasă. Poate, acolo, printre străini, voi găsi măcar o vorbă bună, o mână care să mă țină când mi-e greu.

Maria a venit plângând. — Mamă, nu te duce! Promit că o să vin mai des, că o să stăm mai mult împreună. Dar știam că promisiunile acestea sunt ca frunzele toamna: frumoase, dar se usucă repede.

Am plecat într-o dimineață, cu două valize și inima frântă. Am lăsat cheia casei pe masă, lângă poza cu noi toți. În azil, am găsit alte suflete ca mine, uitate de copii, de familie, de lume. Ne spunem poveștile și plângem împreună. Dar măcar nu mai suntem singuri.

Mă întreb, în fiecare seară, privind pe fereastra mică: oare chiar am fost doar o povară pentru copiii mei? Oare, cândva, vor înțelege cât de mult doare să fii uitat de cei pentru care ai dat totul? Poate nu e prea târziu să-și amintească cine am fost pentru ei…