Ultima zi de muncă, primul pas spre necunoscut

— Nu pot să cred că faci asta acum, Mircea! am izbucnit, încă ținând în brațe buchetul imens de crini albi pe care mi-l dăruiseră colegele la despărțire. Încă simțeam parfumul florilor amestecat cu mirosul amar al trădării. Tocmai intrasem pe ușă, cu zâmbetul larg și obrajii roșii de la atâtea îmbrățișări, când el, cu o liniște aproape cinică, mi-a spus: — Mă mut. Merit o viață nouă.

Am simțit cum totul se prăbușește în mine. 34 de ani la catedră, 28 de ani de căsnicie, două fete mari, o casă plină de amintiri și, dintr-odată, nimic nu mai avea sens. M-am așezat pe marginea patului, cu florile strânse la piept ca un scut inutil. Mircea nu s-a uitat la mine. Își împacheta hainele cu gesturi mecanice, ca și cum ar fi făcut asta de o mie de ori în minte.

— De ce acum? am întrebat, vocea tremurându-mi. — Pentru că nu mai pot. Pentru că am obosit să fiu doar soțul profesoarei Stoica. Vreau să fiu Mircea din nou. Să nu mai trăiesc în umbra ta.

Mi-au dat lacrimile. Nu pentru că pleca, ci pentru că nu văzusem niciodată această umbră despre care vorbea. Eu crezusem mereu că suntem o echipă, că ne-am susținut reciproc. Dar poate nu fusese așa. Poate nu-l ascultasem destul sau poate el nu-mi spusese niciodată ce simte cu adevărat.

— Și fetele? Ce le spui? — Sunt mari. O să înțeleagă. E timpul să mă gândesc și la mine.

Am rămas singură în sufragerie, cu florile pe masă și tăcerea apăsătoare în jur. Am privit poza noastră de la nuntă: eu în rochie albă, el cu ochii strălucind de speranță. Unde dispăruse acel Mircea? Unde dispărusem eu?

Seara aceea a fost un șir de telefoane și lacrimi. Irina, fata cea mare, a venit imediat. — Mama, nu e vina ta! Tata… nu știu ce-i cu el. Poate are pe altcineva? — Nu știu, Irina. Nu cred… Sau poate nu vreau să cred.

A doua zi am găsit pe masa din bucătărie o scrisoare scurtă: „Îmi pare rău că te rănesc. Dar nu mai pot trăi mințindu-mă. Ai fost o soție bună. Merităm amândoi să fim fericiți.”

Au urmat zile lungi și goale. Prietenele mă sunau, încercau să mă scoată din casă. — Hai la teatru, Lidia! Hai la cafea! Dar eu nu voiam decât să stau în pat și să mă gândesc unde am greșit.

După o săptămână, m-a sunat mama: — Lidia, ridică-te! Viața nu s-a terminat! Ai muncit o viață întreagă pentru alții. E timpul să faci ceva pentru tine!

Am început să ies din casă. M-am înscris la un curs de pictură la Casa de Cultură. La început mi-era rușine: eram cea mai bătrână dintre cursanți și mâinile îmi tremurau pe pensulă. Dar încet-încet am început să simt bucuria culorilor, libertatea de a crea ceva doar pentru mine.

Într-o zi, la curs, am cunoscut-o pe doamna Maria, o văduvă veselă care mi-a spus: — Dragă Lidia, bărbații vin și pleacă. Dar prieteniile adevărate rămân! Hai să mergem la munte weekendul viitor!

Am acceptat fără să mă gândesc prea mult. Pe drum spre Bușteni am râs ca două adolescente și mi-am dat seama cât de mult îmi lipsise libertatea asta simplă: să fac ce vreau, când vreau.

Fetele mele au început să mă vadă altfel. — Mama, ești mai veselă decât înainte! — Poate pentru că am început să trăiesc pentru mine, nu pentru ceilalți.

Într-o seară, după aproape trei luni de la plecarea lui Mircea, am primit un mesaj de la el: „Sper că ești bine. Mi-e dor de discuțiile noastre.”

Nu i-am răspuns imediat. Am stat mult pe gânduri. Oare chiar mi-era dor de el sau doar de ideea unei familii? Oare îl iubisem sau doar mă obișnuisem cu prezența lui?

Am decis să-i scriu: „Sunt bine, Mircea. Învăț să fiu eu însămi.”

Nu știu dacă va reveni vreodată sau dacă a găsit ceea ce căuta. Dar eu am găsit ceva mai prețios: curajul de a mă descoperi pe mine însămi după o viață întreagă trăită pentru alții.

Uneori mă întreb: câți dintre noi își dau seama cine sunt cu adevărat abia când rămân singuri? Și câți au curajul să înceapă din nou?