Ultima Scrisoare către Mama: Povestea unei Iubiri Interzise la Bătrânețe

— Nu pot să cred, tată, la vârsta asta te-ai gândit să-ți bați joc de noi? Vocea fiului meu, Vlad, răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei reci și mirosul de pâine prăjită arsă. Avea ochii umezi, dar nu de la ceapă, ci de la furia care-l mistuia. Eu stăteam pe scaunul vechi, cu mâinile tremurânde pe masă, încercând să găsesc cuvintele potrivite. Dar ce cuvinte să-i spui unui fiu care simte că l-ai trădat?

Totul a început acum doi ani, când am întâlnit-o pe Mariana la piață. Aveam 68 de ani și credeam că viața mea se terminase odată cu moartea soției mele, Ileana. Dar Mariana, cu zâmbetul ei larg și ochii verzi ca iarba după ploaie, mi-a dat din nou curaj să trăiesc. Ne-am văzut întâi la taraba cu roșii, apoi la coada de la farmacie. Am început să vorbim despre vreme, despre pensii, despre cât de greu e să-ți găsești locul când toți cei dragi au plecat sau s-au schimbat. Într-o zi, m-a invitat la ea acasă „să bem o cafea adevărată, nu zeama aia de la automat”.

Nu mi-am imaginat niciodată că la vârsta mea pot să simt din nou fiorii dragostei. Îmi era rușine să-i spun lui Vlad sau surorii mele, Lenuța. În satul nostru din Bărăgan, lumea vorbește mult și urât despre bătrânii care „o iau razna” după ce rămân singuri. Dar cu Mariana mă simțeam din nou viu. Îmi povestea despre tinerețea ei, despre cum a crescut singură un băiat care acum nu-i mai răspunde la telefon. Îi plăcea să asculte muzică veche la pick-up și să danseze desculță prin bucătărie.

Am început să lipsesc tot mai des de acasă. Vlad a observat primul. „Unde tot dispari, tată?” mă întreba el suspicios. Îi spuneam că mă duc la pescuit sau că mă văd cu vechii colegi de la CAP. Dar într-o zi m-a urmărit și m-a văzut intrând în curtea Marianei. A venit acasă roșu la față și a trântit ușa:

— Nu-ți e rușine? Mama n-a murit de un an și tu deja ai găsit pe altcineva!

Am încercat să-i explic că nu e vorba de uitare sau trădare, ci de nevoia de a nu fi singur. Dar pentru el era prea mult. S-a certat cu mine zile întregi, apoi a plecat la București fără să-mi spună dacă se mai întoarce vreodată.

Lenuța a aflat și ea. M-a sunat într-o seară:

— Frate, ce faci? Toată lumea vorbește prin sat că te-ai amorezat ca un adolescent! Nu-ți e rușine?

Am simțit cum mi se strânge inima. Toată viața am trăit după reguli: am muncit cinstit, mi-am crescut copilul cum am știut mai bine, am fost credincios soției mele. Dar acum, când simțeam că nu mai am mult timp, voiam doar să fiu fericit.

Cu Mariana era simplu. Ne plimbam prin parc, ne țineam de mână ca doi copii. Uneori mergeam la biserică împreună și aprindeam lumânări pentru cei plecați. Alteori stăteam pe bancă și ne uitam la apus fără să spunem nimic. Dar liniștea asta nu putea dura.

Într-o zi, Vlad s-a întors acasă cu o valiză și o privire rece.

— Am nevoie să vorbim serios, mi-a spus.

Ne-am așezat amândoi în sufragerie. El a început:

— Tată, eu nu pot accepta ce faci. Mama ar fi suferit dacă ar fi știut.

— Vlad, mama ta a fost iubirea vieții mele. Dar ea nu mai e aici… Eu încă sunt. Și nu vreau să mor singur.

A tăcut mult timp. Apoi a izbucnit:

— Poate că tu nu vrei să fii singur, dar eu mă simt mai singur ca niciodată! De când ai cunoscut-o pe femeia asta, parcă nu mai exist pentru tine!

M-au durut cuvintele lui mai tare decât orice boală sau bătrânețe. Am încercat să-l îmbrățișez, dar s-a tras înapoi.

— Dacă alegi pe ea, eu plec definitiv!

Am stat toată noaptea pe gânduri. M-am plimbat prin curte, am privit stelele și am încercat să-mi amintesc ce-ar fi făcut Ileana în locul meu. Poate că m-ar fi înțeles… sau poate că nu.

A doua zi dimineață i-am scris lui Vlad o scrisoare:

„Dragul meu băiat,
Știu că te-am rănit fără să vreau. Nu am vrut decât să găsesc un pic de lumină în întunericul care m-a cuprins după ce mama ta s-a dus. Nu vreau să te pierd pe tine pentru o clipă de fericire târzie… Dar nici nu pot trăi ca o umbră până la sfârșit.”

Am lăsat scrisoarea pe masă și am plecat la Mariana. Când am ajuns acolo, ea plângea.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o speriat.

— Băiatul meu mi-a trimis un mesaj: „Nu mă mai căuta niciodată.”

Ne-am îmbrățișat și am plâns împreună pentru toți copiii care nu pot înțelege că părinții lor sunt tot oameni, cu dorințe și nevoi.

Au trecut luni de atunci. Vlad nu mi-a mai răspuns la telefon. Lenuța vine din când în când și mă ceartă blând: „Ești încăpățânat ca tata!” Mariana e singura care mă ține de mână când mă doare spatele sau când mă apucă frica nopții.

Mă întreb adesea dacă am făcut bine sau rău. Dacă fericirea mea merită prețul singurătății fiului meu. Dacă dragostea are vârstă sau dacă e doar un moft al bătrâneții.

Poate că răspunsul nu există… Sau poate îl găsiți voi pentru mine: E drept ca părinții să-și caute fericirea chiar dacă îi rănesc pe cei dragi? Sau trebuie să ne sacrificăm mereu pentru copiii noștri?