Ultima șansă – Povestea unei familii românești între gelozie, neîncredere și iertare

— Nu-mi vine să cred, Vasile! iar ai întârziat și nici măcar nu răspunzi la telefon! — vocea Ioanei răsuna prin apartamentul nostru mic din cartierul Militari, ca un ciocan care lovește mereu același cui. Mă uitam la ea, cu ochii roșii de oboseală și nervi, și simțeam cum ceva în mine se rupe. Nu era prima dată când ajungeam acasă târziu, dar în seara aceea, totul părea mai greu ca niciodată.

— Ioana, am avut mult de lucru la service, ți-am spus… — am încercat să mă apăr, dar știam că nu mă crede. De luni de zile, între noi nu mai era încredere. Orice gest, orice cuvânt era interpretat greșit. Gelozia ei mă sufoca, iar eu, în loc să-i arăt că nu are motive, mă închideam tot mai mult în mine.

— Nu mai suport să trăiesc așa! — a izbucnit ea, cu lacrimi în ochi. — De ce nu poți fi sincer cu mine? De ce simt mereu că ascunzi ceva?

Am vrut să-i spun că nu ascund nimic. Că tot ce fac e pentru noi, pentru copii. Dar adevărul era că și eu ajunsesem să mă îndoiesc de ea. În fiecare seară când o vedeam scriind mesaje pe telefon, mă întrebam cu cine vorbește. Începusem să-i verific telefonul pe ascuns, să-i citesc conversațiile cu prietenele. Gelozia nu era doar a ei. Era și a mea. Și ne otrăvea pe amândoi.

În acea noapte, după ce copiii au adormit, am stat pe balcon și am fumat o țigară după alta. Mă uitam la luminile orașului și mă întrebam unde greșisem. Oare când s-a rupt totul între noi? Când am încetat să mai fim o familie fericită?

A doua zi dimineață, am plecat la muncă fără să ne spunem nimic. La service, colegul meu, Doru, m-a bătut pe umăr:

— Ce-ai pățit, băi Vasile? Pari terminat.

— Probleme acasă… — am mormăit.

— Toți avem probleme acasă. Dar dacă nu le rezolvi, te mănâncă din interior.

Avea dreptate. Dar cum să rezolvi ceva când nici nu mai știi de unde să începi?

Seara, când m-am întors acasă, Ioana nu era. Pe masă era un bilet: „Am plecat cu copiii la mama. Avem nevoie de liniște.” Am simțit cum mi se taie picioarele. Am sunat-o de zeci de ori, dar nu mi-a răspuns. Am mers la soacră-mea, dar nici măcar nu m-au lăsat să intru.

Au urmat zile de coșmar. Casa era goală și rece fără glasurile copiilor. Mâncam pe fugă, dormeam prost și mă trezeam cu inima strânsă. La muncă făceam greșeli copilărești și șeful mă certa mereu.

Într-o seară, Doru m-a invitat la o bere:

— Vasile, trebuie să-ți revii! Du-te după ei! Vorbește cu Ioana!

— Nu vrea să mă vadă…

— Atunci scrie-i o scrisoare! Fă ceva! Dacă stai așa, îi pierzi de tot.

M-am întors acasă și am stat ore în șir cu pixul în mână. Am scris și am rupt zeci de foi până când am reușit să pun pe hârtie tot ce simțeam:

„Ioana,
Știu că te-am rănit și că nu mai ai încredere în mine. Știu că gelozia mea te-a sufocat și că am greșit mult. Dar te rog să-mi dai o șansă să repar ce-am stricat. Îmi lipsiți enorm tu și copiii. Fără voi nu sunt nimic.”

A doua zi i-am lăsat scrisoarea la ușă. Nu mi-a răspuns imediat. Au trecut două zile până când m-a sunat:

— Putem vorbi?

Ne-am întâlnit în parc, lângă locul de joacă unde mergeam mereu cu copiii duminica. Ioana era obosită și tristă.

— Vasile, nu știu dacă mai pot avea încredere în tine… Dar nici nu vreau ca copiii noștri să crească fără tată.

Am început să plâng ca un copil. I-am promis că voi merge la consiliere, că voi face orice ca să ne salvăm familia.

Au urmat luni grele. Am mers împreună la psihologul de la centru de familie din cartier. Am vorbit despre fricile noastre, despre trecutul nostru, despre cum ne-au crescut părinții noștri — tata mereu bănuitor cu mama, mama mereu tăcută și resemnată. Am realizat cât de mult ne-au influențat propriile familii.

Nu a fost ușor. Au fost certuri și împăcări, zile când voiam să renunțăm amândoi. Dar încet-încet am început să ne redescoperim.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Ioana mi-a spus:

— Poate că nu vom mai fi niciodată ca înainte… Dar putem încerca să fim mai buni decât am fost.

Am strâns-o în brațe și am simțit pentru prima dată după mult timp că există speranță.

Acum, după aproape doi ani de la acea noapte când am rămas singur în apartament, încă lucrăm la relația noastră. Sunt zile bune și zile rele. Dar știu că fără sinceritate și fără iertare nu există familie adevărată.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim cu frica de a pierde totul din cauza propriilor nesiguranțe? Putem oare ierta cu adevărat sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?