Ultima la curent: Povestea unei mame uitate

— Ana, nu te supăra, dar… nu cred că ar trebui să vii azi. Irina are nevoie de liniște.

Vocea calmă, aproape rece, a lui Viorel, ginerele meu, mi-a tăiat răsuflarea. Eram deja pe scări, cu plăcinta caldă în brațe, pregătită să-mi văd fata. De două săptămâni nu mai răspundea la telefon decât monosilabic. Simțeam că ceva nu e în regulă, dar nu-mi imaginam că sunt pe cale să aflu cel mai dureros adevăr din viața mea.

Am lăsat plăcinta pe treapta de la intrare și am plecat. M-am oprit la colțul blocului, cu ochii în lacrimi, încercând să-mi adun gândurile. Cum ajunsesem aici? Eu, Ana, femeia care a renunțat la tot pentru Irina, care a muncit două schimburi la fabrică să-i cumpere pantofi buni și să-i plătească meditațiile la matematică. Eu, care am stat nopți întregi lângă patul ei când avea febră și am învățat-o să-și lege șireturile.

Am sunat-o din nou. De data asta mi-a răspuns:
— Mamă, te rog, nu acum. Sunt obosită.
— Irina, ce se întâmplă? Spune-mi!
— Nu pot… Vorbim altă dată.

A închis. Am simțit cum mi se strânge inima. M-am dus acasă și am stat pe întuneric, cu telefonul în mână. Seara târziu, m-a sunat vecina de la trei, tanti Mioara:
— Ana, ai auzit? Irina ta e însărcinată! Am văzut-o azi cu soacra-sa la policlinică. Ce bucurie!

M-am prăbușit pe canapea. Nu știam dacă să plâng sau să urlu. Cum era posibil ca toată lumea să știe înaintea mea? De ce soacra ei era acolo și eu nu?

A doua zi am încercat din nou să vorbesc cu Irina. Am mers la ea acasă fără să anunț. Mi-a deschis soacra ei, doamna Viorica, cu un zâmbet fals:
— Vai, Ana dragă, ce surpriză! Dar Irina doarme acum… Știi cum e cu sarcina, are nevoie de odihnă.

Am simțit că mă sufoc. Am intrat oricum în sufragerie și am văzut pe masă un album cu ecografii și o felicitare: „Felicitări pentru viitorii bunici!”

— Viorica, de ce nu m-ați anunțat?
— Vai, Ana, nu te supăra! Irina a vrut să fie sigură că totul e bine înainte să spună tuturor…

Am ieșit fără să mai spun nimic. Pe drum spre casă mi-am amintit de toate momentele când Irina venea plângând la mine după ce se certa cu Viorel. De fiecare dată o luam în brațe și îi spuneam că orice ar fi, eu sunt aici pentru ea.

În zilele următoare am încercat să mă apropii de ea. I-am trimis mesaje, i-am lăsat pachete cu mâncare la ușă. Nimic. Într-o seară m-a sunat:
— Mamă… îmi pare rău că ai aflat așa. Nu am vrut să te rănesc.
— Atunci de ce ai ales să-i spui mai întâi Vioricăi?
— Nu știu… M-am simțit mai aproape de ea în ultima vreme. Tu mereu ai fost ocupată sau… prea critică.

Mi s-au tăiat picioarele. Eu? Critică? Eu care am făcut totul pentru ea?

— Irina, eu am făcut sacrificii pentru tine! Am renunțat la viața mea ca să-ți fie ție bine!
— Știu… dar uneori simt că nu mă asculți cu adevărat.

Am rămas cu telefonul la ureche minute bune după ce a închis. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva. Poate că dragostea mea a fost prea sufocantă? Poate că dorința mea de a o proteja a făcut-o să se îndepărteze?

În zilele care au urmat am început să mă uit altfel la viața mea. Am realizat că nu mai știu cine sunt fără rolul de mamă. Prietenele mele au nepoți pe care îi văd zilnic; eu sunt invitată doar la ocazii speciale. La biserică lumea mă întreabă mereu: „Ce face Irina? Când te face bunică?” Și eu zâmbesc fals și schimb vorba.

Într-o zi am primit un mesaj de la Irina: „Mamă, vrei să vii cu mine la control?” Am simțit o bucurie amestecată cu teamă. Am mers împreună la spital și pentru prima dată după mult timp am simțit că suntem iar mamă și fiică. Dar între noi plutea mereu umbra Vioricăi — soacra perfectă, calmă, mereu prezentă.

La naștere, Irina a ales ca Viorica să fie lângă ea în sala de așteptare. Eu am stat acasă și am plâns până dimineața. Când m-au chemat la maternitate să-mi văd nepotul, eram deja ultima care afla totul: numele alesese deja Viorica împreună cu Irina și Viorel; hainele pentru bebeluș erau cumpărate tot de ea.

Acum îmi văd nepotul doar când sunt invitată. Încerc să nu arăt cât mă doare distanța asta, dar fiecare vizită e o luptă între dorința de a fi prezentă și teama de a nu fi din nou respinsă.

Uneori mă întreb dacă nu cumva toate sacrificiile mele au fost în zadar. Dacă dragostea mea n-a fost destul sau a fost prea mult. Dacă există vreo cale să repar ceea ce s-a rupt între mine și Irina.

Poate că nu sunt singura mamă care se simte dată la o parte când apare o altă femeie importantă în viața copilului ei. Poate că vina nu e doar a mea sau a Irinei — poate pur și simplu așa e viața: copiii cresc și aleg alte repere.

Dar mă întreb: oare cât valorează o mamă când nu mai e centrul universului copilului ei? Și cine decide cât de mult are voie să sufere?