Ultima dorință a mamei: Promisiunea unui fiu printre lacrimi

„Andrei, vino mai aproape, dragul meu,” îmi șoptește mama, Elena, cu o voce slabă dar încărcată de căldură. Stau lângă patul ei, simțind cum fiecare cuvânt pe care îl rostește îmi sfâșie inima. Camera este cufundată într-o liniște apăsătoare, doar sunetul aparatului de oxigen se aude constant, un memento al luptei ei neîncetate.

„Mamă, sunt aici,” îi răspund, încercând să-mi stăpânesc lacrimile care îmi încețoșează privirea. Îmi ia mâna într-a ei, iar atingerea ei este atât de fragilă încât mă tem să nu o rănesc.

„Andrei, știu că nu va mai dura mult,” spune ea cu o sinceritate care mă lovește direct în suflet. „Dar am nevoie să-mi promiți ceva.”

Îmi simt inima bătând cu putere în piept. „Orice, mamă. Spune-mi doar ce vrei.”

„Vreau să-ți continui studiile și să-ți urmezi visurile. Nu lăsa ca pierderea mea să te oprească,” îmi spune cu ochii plini de lacrimi și speranță.

Îmi mușc buza inferioară pentru a nu izbucni în plâns. „Îți promit, mamă. Îți promit că voi face tot ce pot.”

Zâmbește slab și îmi strânge mâna mai tare. „Știu că vei reuși. Ești un băiat puternic.”

În acea noapte, după ce mama adoarme, mă retrag în camera mea și mă prăbușesc pe pat. Gândurile îmi sunt un haos total. Cum voi putea să-mi continui viața fără ea? Cum voi putea să mă ridic din pat în fiecare dimineață știind că nu va mai fi acolo să-mi spună că totul va fi bine?

Zilele trec și starea mamei se înrăutățește. Încerc să fiu puternic pentru ea, dar în interior mă simt ca un copil pierdut într-o lume prea mare și prea crudă. Tatăl meu, Mihai, încearcă și el să fie tare, dar îl văd cum se prăbușește în momentele de singurătate.

Într-o dimineață rece de noiembrie, mama pleacă dintre noi. Casa noastră devine un loc al tăcerii și al amintirilor dureroase. Înmormântarea este un blur de fețe triste și cuvinte de consolare care nu reușesc să umple golul lăsat în sufletul meu.

După ce toți pleacă și rămânem doar eu și tata în casă, simt cum greutatea promisiunii făcute mamei mă apasă mai tare ca niciodată. „Tată,” îi spun într-o seară târzie, „trebuie să fac ceea ce i-am promis mamei.”

Mihai mă privește cu ochii roșii de plâns și îmi pune o mână pe umăr. „Știu că vei face ceea ce trebuie, Andrei. Mama ta ar fi fost mândră de tine.”

Cu aceste cuvinte în minte, mă arunc cu capul înainte în studii. Încerc să-mi găsesc alinarea în cărți și în visurile pe care le-am împărtășit cu mama. Dar uneori, când noaptea se lasă și liniștea devine asurzitoare, mă întreb dacă voi putea vreodată să umplu golul lăsat de absența ei.

Într-o zi, după ce am primit rezultatele examenelor finale și am fost acceptat la facultatea pe care mi-o doream, merg la mormântul mamei mele. Îngenunchez în fața pietrei funerare și las lacrimile să curgă liber.

„Am reușit, mamă,” îi șoptesc printre suspine. „Am făcut ceea ce ți-am promis.”

În acel moment simt o liniște interioară pe care nu am mai simțit-o de mult timp. Știu că mama este mândră de mine și că undeva acolo sus veghează asupra mea.

Dar mă întreb: oare voi putea vreodată să trăiesc fără să simt durerea pierderii ei? Oare promisiunea făcută va fi suficientă pentru a-mi umple sufletul gol? Aceasta este povara pe care o port acum și întrebarea la care trebuie să găsesc răspunsul.