Ultima destinație: Strada Menta 14

— Ce naiba cauți acolo, Irina? mi-am șoptit în barbă, cu mâinile tremurând pe volanul rece. Tocmai ieșisem să duc gunoiul și să mut mașina mai aproape de scară, căci la radio anunțaseră ploi torențiale. Dar când am deschis portiera, m-a izbit căldura din habitaclu și lumina albastră a ecranului navigației. Pe hartă pulsa o pin cu roșu: „Ultima destinație: Strada Menta 14”. Sub ea, ora: vineri, 18:11. Vineri… exact când Radu, soțul meu, spunea mereu că rămâne peste program la birou.

Am rămas câteva secunde cu privirea pierdută. Nu cunoșteam nicio Stradă Menta. Nu aveam rude acolo, nici prieteni. Și totuși, era clar: cineva fusese acolo de curând. Cineva… adică el. Am simțit cum inima mi se strânge și o senzație de greață mi-a urcat în gât. Am apăsat butonul de istoric: aceeași adresă apărea în fiecare vineri, la aceeași oră, de aproape două luni.

— Nu se poate… Nu el, nu Radu! am murmurat, dar vocea mea suna fals chiar și pentru mine.

În seara aceea, am încercat să mă port normal. Am gătit ciorba lui preferată și am așteptat să vină acasă. A intrat pe ușă cu zâmbetul lui obișnuit, și-a lăsat geanta pe hol și m-a sărutat pe frunte.

— Ce-ai făcut azi, Iri?

— Nimic special… am răspuns, forțând un zâmbet.

În timp ce mânca, îl priveam cu atenție. Fiecare gest, fiecare privire mi se păreau acum suspecte. Când a spus că vineri iar va sta peste program, am simțit cum mă înroșesc la față.

— Radu, tu chiar ai atâta de lucru? l-am întrebat încet.

S-a uitat la mine mirat.

— Da, de ce întrebi?

— Nimic… doar că mi se pare că te consumi prea mult pentru serviciu.

A râs scurt și a schimbat subiectul.

Toată noaptea m-am răsucit în pat. Dimineața, ochii îmi erau umflați de nesomn. Am decis: vineri voi merge după el. Trebuia să aflu adevărul, oricât de dureros ar fi fost.

A venit ziua cu pricina. Mi-am luat liber de la serviciu sub pretextul unei migrene și am așteptat să plece Radu. La ora 17:30 l-am văzut ieșind grăbit din bloc, îmbrăcat mai elegant decât de obicei. Am pornit la scurt timp după el cu taxiul, ca să nu mă observe.

Inima îmi bătea nebunește când am văzut că a oprit exact pe Strada Menta, în fața unui bloc vechi, cu tencuiala scorojită. L-am urmărit cum a intrat în scara 2 și am așteptat câteva minute înainte să mă apropii. Mâinile îmi tremurau atât de tare încât abia am reușit să apăs soneria de la apartamentul 14.

O femeie tânără mi-a deschis ușa. Avea părul lung, castaniu și ochii verzi. În spatele ei, Radu stătea cu o pungă de cumpărături în mână și părea că a văzut o fantomă.

— Irina?! Ce cauți aici?

Femeia s-a uitat la el și apoi la mine, confuză.

— Cine e?

— Soția mea… a spus Radu încet, cu capul plecat.

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Am intrat fără să cer voie și am văzut un pătuț de copil în sufragerie. Pe masa din bucătărie erau două căni cu ceai și o farfurie cu biscuiți.

— Deci… aici vii tu vinerea? Aici stai „peste program”? am întrebat printre dinți.

Radu nu a răspuns. Femeia s-a retras rușinată în dormitor.

— Irina, te rog… lasă-mă să-ți explic!

— Ce să-mi explici? Că ai o altă familie? Că ai un copil cu altcineva?

Lacrimile îmi curgeau pe obraji fără oprire. Radu s-a apropiat încercând să mă atingă, dar m-am tras înapoi ca arsă.

— Cum ai putut? Cum ai putut să-mi faci asta după atâția ani?

— Nu a fost planificat… S-a întâmplat… Eu încă te iubesc!

Am izbucnit în râs amar.

— Asta numești tu iubire? Minciuni? Trădare?

Am ieșit pe ușă fără să mai privesc înapoi. Am mers pe jos până acasă, plângând ca un copil rătăcit. În minte îmi răsunau vorbele lui și imaginea pătuțului din sufragerie.

Seara târziu m-a sunat mama. I-am spus totul printre suspine. A venit imediat la mine și m-a ținut în brațe ore întregi.

— Irina, trebuie să fii puternică! Nu meriți să trăiești în minciună!

Dar cum să fii puternică atunci când lumea ta se destramă?

Au trecut zile în care nu am ieșit din casă. Prietenele mă sunau, dar nu aveam putere să vorbesc cu nimeni. Radu a încercat să mă caute, mi-a trimis mesaje lungi în care își cerea iertare și promitea că va face orice ca să repare totul. Dar cum poți repara ceva atât de rupt?

Într-o zi am găsit curajul să mă uit în oglindă și să mă întreb: cine sunt eu fără el? Cine vreau să fiu de acum înainte?

Am început terapia și încet-încet am reînvățat să respir fără durere. Am descoperit că pot fi întreagă chiar dacă viața mea nu mai arată ca înainte. Am început să ies cu prietenele, să citesc din nou și chiar să zâmbesc uneori sincer.

Radu nu a renunțat ușor. A venit la ușa mea cu flori, cu lacrimi în ochi, implorându-mă să-l iert.

— Irina, te rog… Dă-mi o șansă! Pentru tot ce am fost noi doi!

L-am privit mult timp fără să spun nimic. În cele din urmă i-am răspuns:

— Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Poate că iertarea nu e mereu posibilă…

Acum stau singură la fereastră și privesc ploaia bătând în geamuri. Mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte aleg să lupte și câte aleg să plece? Și oare ce aș fi făcut dacă nu găseam acea adresă pe ecranul rece al navigației?