Trei inimi mici și o noapte fără sfârșit

— Domnule Ionescu, vă rog, intrați! Soția dumneavoastră are nevoie de dumneavoastră acum!
Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji. Era trecut de miezul nopții, iar holurile spitalului Universitar din București erau pustii, luminate doar de neoanele reci. Am alergat după asistentă, cu inima bubuindu-mi în piept. Nu era prima dată când treceam printr-o naștere – cu doi ani în urmă, venise pe lume Maria, fetița noastră. Dar acum… Acum totul era altfel.

În sala de nașteri, Loredana era palidă, cu ochii plini de lacrimi și transpirație pe frunte. M-a apucat de mână cu o forță pe care nu i-o știam. — Nu mă lăsa singură, Vlad! Nu mă lăsa…

Am încercat să-i zâmbesc, dar buzele mi se zbăteau necontrolat. Doctorița Popescu a intrat grăbită: — Vlad, trebuie să fii tare. Avem complicații. Copiii sunt trei.

Trei? Am crezut că nu aud bine. Trei copii? Cum? La toate ecografiile ni s-a spus că e unul singur! Am simțit cum lumea se prăbușește sub mine. M-am uitat la Loredana – era la fel de șocată ca mine.

— Vlad… ce facem? a șoptit ea.
— O să fie bine, i-am spus, dar vocea mea suna ca un ecou gol.

Au urmat ore lungi, pline de țipete, lacrimi și rugăciuni spuse printre dinți. Într-un final, la ora 4 dimineața, am auzit primul plânset. Apoi încă unul. Și încă unul. Trei voci mici, trei vieți noi. Am plâns ca un copil.

Când am ieșit pe hol, tata mă aștepta cu mâinile încrucișate și fața împietrită. — Ce s-a întâmplat? De ce durează atât?
— Sunt… sunt trei copii, tata.
A rămas blocat. Mama s-a prăbușit pe un scaun și a început să plângă: — Cum o să vă descurcați? Cu salariul tău de profesor și al Loredanei de asistentă medicală?

Nu aveam răspunsuri. În acea noapte am simțit că tot ce am construit până atunci se clatină: apartamentul nostru mic din Drumul Taberei, economiile care abia ne ajungeau pentru rate și grădiniță, visurile noastre despre o vacanță la mare care păreau acum ridicole.

Primele zile au fost un haos total. Loredana era epuizată, copiii – două fete și un băiat – aveau nevoie de îngrijiri speciale. Maria era confuză și geloasă pe surorile și fratele ei. Mama venea zilnic și critica tot: „Nu-i dai destul lapte! Nu-i schimbi destul de des! O să răcească!” Tata tăcea și se uita la televizor.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, am izbucnit: — Nu mai pot! Nu mai pot cu presiunea asta! De ce nu mă ajutați în loc să mă judecați?

Mama a început să plângă: — Eu vreau doar să vă fie bine! Dar nu pot să nu mă gândesc că o să vă fie greu…
Loredana a izbucnit: — Las-o, Vlad! Nu vezi că toți suntem la capătul puterilor?

Am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am simțit atât de singur… Mi-am amintit de tata când eram mic – mereu rece, mereu distant. Acum îl vedeam la fel cu Maria: nu știa cum să-i spună „te iubesc”, dar îi aducea ciocolată pe ascuns.

Într-o zi, când tripleții aveau două luni și Loredana era la capătul puterilor, tata a venit la mine în bucătărie. S-a așezat greu pe scaun și a spus încet: — Știi… nici eu n-am știut niciodată cum să fiu tată bun. Pe vremea mea nu se vorbea despre sentimente. Dar vreau să încerc să fiu mai prezent pentru voi.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Am dat din cap și am început să plângem amândoi.

Au urmat luni grele: nopți nedormite, certuri mărunte cu Loredana din cauza oboselii, griji pentru bani – dar și momente de bucurie pură când tripleții zâmbeau sau Maria îi mângâia pe cap.

Odată cu venirea primăverii, lucrurile s-au mai așezat. Tata venea zilnic să plimbe copiii în parc; mama gătea ciorbă pentru toată lumea; Loredana a început să râdă din nou.

Într-o seară liniștită, stând cu toții în sufragerie – tripleții dormeau în pătuțuri improvizate, Maria desena fluturi pe perete – am simțit pentru prima dată că suntem o familie adevărată.

M-am uitat la Loredana și i-am șoptit: — Crezi că o să reușim? Ea mi-a zâmbit obosit: — Nu știu… dar suntem împreună.

Uneori mă întreb: oare cât de mult poate duce un om fără să se rupă? Dar poate tocmai asta e puterea unei familii – să te țină întreg când totul pare imposibil.