Trei copii într-un an: Povestea mea de mamă singură în România

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! am urlat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce țineam în brațe pe cel mai mic dintre băieții mei, Vlad. Era trei dimineața, iar Maria, fetița mea de nici un an, plângea în pătuțul ei improvizat dintr-o cutie de carton. În bucătărie, Andrei, cel mai mare, încerca să-și încălzească laptele la aragazul vechi, pentru că centrala nu mai mergea de două săptămâni.

Mama s-a apropiat de mine cu pași mici, obosiți. — Roxana, trebuie să fii tare. Pentru ei. Nu ai altă cale.

Am simțit cum mă sufoc sub greutatea acelor cuvinte. Nu aveam altă cale. Soțul meu, Sorin, plecase în Italia după primul copil, promițând că va trimite bani și că va reveni curând. N-a mai venit niciodată. Ultima dată când am vorbit cu el, mi-a spus că a găsit pe altcineva și că nu vrea să-și complice viața cu trei copii mici și o femeie obosită.

— Roxana, ai făcut tu copiii ăștia? m-a întrebat tata într-o seară, când am venit acasă cu testul de sarcină pozitiv pentru al treilea copil. — Nu ți-a ajuns? Ce-o să zică lumea?

Lumea a zis multe. Vecina de la doi, doamna Lungu, mă privea mereu cu dispreț când mă vedea cu căruciorul dublu și cu Maria în marsupiu. — Altul? Nu ți-e rușine? Cine te mai ia pe tine acum?

La magazinul din colț, vânzătoarea îmi dădea restul cu o privire ascuțită: — Să nu cumva să vii iar să ceri pe datorie, Roxana! Că nu suntem asistență socială aici!

Dar cel mai tare mă durea privirea Mariei când mă vedea plângând. Încercam să mă ascund, dar copiii simt totul. Într-o zi, Andrei m-a întrebat:

— Mami, de ce nu vine tati acasă?

Am înghițit în sec și i-am spus că tati lucrează departe ca să ne fie nouă bine. Dar el știa adevărul. Copiii aud discuțiile dintre adulți, chiar dacă noi credem că nu.

Cel mai greu a fost când am născut pe Vlad. Eram singură în salonul de la maternitatea din Ploiești. O asistentă a intrat și m-a întrebat:

— Tatăl copilului unde e?

— Nu e… am răspuns eu, rușinată.

— Altul? a oftat ea și a ieșit fără să mai spună nimic.

După externare, am ajuns acasă cu Vlad în brațe și cu Maria care abia învățase să meargă. Mama mă aștepta la ușă cu ochii roșii de plâns.

— Roxana, nu știu cum o să te descurci. Eu sunt bătrână…

— O să mă descurc! am zis printre dinți, dar în sufletul meu era doar teamă.

Zilele au început să curgă una după alta, toate la fel: treziri la 5 dimineața, schimbat scutece, spălat haine la mână pentru că mașina de spălat se stricase și nu aveam bani de reparație. Mergeam la piață cu copiii după mine și încercam să negociez fiecare leu. Uneori primeam legume stricate gratis de la țărani miloși.

Noaptea plângeam în pernă ca să nu mă audă copiii. Mă întrebam dacă am greșit undeva sau dacă viața pur și simplu e nedreaptă cu unii oameni.

Într-o zi, Andrei a venit acasă cu ochii umflați.

— Ce-ai pățit?

— Copiii râd de mine la școală că n-am tată și că suntem săraci…

L-am strâns tare la piept și i-am spus:

— Tu ești cel mai curajos băiat din lume! Sărăcia nu e o rușine. Rușine e să fii rău.

Dar adevărul e că mă simțeam vinovată pentru tot ce trăiau copiii mei.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, mama a făcut infarct. Am sunat la salvare urlând de disperare. Am stat cu copiii în brațe pe holul spitalului până dimineața. Când doctorul a ieșit și mi-a spus că mama nu a supraviețuit, am simțit că pământul mi se prăbușește sub picioare.

— Doamne, ce mă fac eu acum? Cine mă mai ajută?

Vecinii au venit la priveghi din milă sau din curiozitate. Unii șușoteau:

— Săraca fată… trei copii mici și niciun sprijin.

După înmormântare am rămas singură cu copiii într-un apartament rece și gol. Tata s-a mutat la sora lui la țară, spunând că nu poate suporta atâta gălăgie.

Am început să caut disperată un loc de muncă. Am găsit ceva ca femeie de serviciu la un supermarket din cartier. Programul era infernal: noaptea lucram, ziua aveam grijă de copii. Dormeam câte două ore pe noapte și mă trezeam mereu speriată că am uitat ceva important.

Într-o zi, directoarea supermarketului m-a chemat la birou:

— Roxana, știu prin ce treci… Uite, dacă vrei, poți veni cu copiii după program și le dăm o gustare caldă.

Am izbucnit în plâns. Era prima dată după mult timp când cineva îmi întindea o mână de ajutor fără să ceară nimic în schimb.

Așa au trecut lunile: între muncă, griji și dragoste pentru copii. Am început să scriu pe un blog despre viața mea de mamă singură. Oamenii au început să-mi trimită mesaje de încurajare sau chiar pachete cu haine pentru copii.

Într-o seară târzie, după ce i-am culcat pe toți trei, m-am uitat pe geam la luminile orașului și m-am întrebat: Oare câte femei ca mine există în România? Câte mame își duc crucea singure și nimeni nu le vede?

Poate că povestea mea nu e specială. Dar fiecare zi în care reușesc să-mi văd copiii zâmbind e o victorie împotriva sorții.

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Credeți că societatea noastră știe să ajute sau doar judecă? Poate fi dragostea unei mame suficientă pentru a schimba destinul copiilor ei?