Trădarea încrederii: O fiică descoperă adevărul despre mama ei

— Irina, ai adus pastilele? Glasul mamei răsuna slab din dormitor, iar eu, cu sacoșa de la farmacie în mână, simțeam cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când mă ruga să-i iau „medicamentele pentru dureri”, dar doctorul îi prescrisese doar o cutie pe lună. Am intrat încet în cameră, încercând să-mi ascund îngrijorarea. Mama stătea întinsă, cu fața palidă și ochii pierduți în tavan. — Da, mamă, le-am adus, am răspuns, încercând să-mi păstrez vocea calmă. — Mulțumesc, draga mea. Nu știu ce m-aș face fără tine, a oftat ea, întinzând mâna tremurândă spre mine.

Am crescut doar cu mama, după ce tata ne-a părăsit când aveam șase ani. Am învățat devreme să fiu responsabilă, să gătesc, să fac curat, să am grijă de ea când era bolnavă. Mama era totul pentru mine. Îmi spunea mereu că sunt „lumina ochilor ei”, iar eu mă străduiam să nu o dezamăgesc niciodată. Dar de ceva timp, ceva nu mai era la fel. Mama era tot mai absentă, tot mai irascibilă, iar banii dispăreau din casă fără explicații. Îmi spunea că are nevoie de tratament, că durerile de spate o chinuie, că doctorii nu o înțeleg. Eu o credeam. Cum să nu o cred?

Într-o seară, după ce am venit de la serviciu, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie. — Irina, nu mai pot, durerile mă omoară, te rog, ajută-mă! Am alergat la farmacie, am cheltuit ultimii bani din portofel și i-am adus pastilele. Am simțit o ușurare ciudată când am văzut că se liniștește. Dar în noaptea aceea, nu am putut dormi. Ceva nu era în regulă. Am început să caut pe internet despre medicamentele pe care le lua. Am citit despre dependență, despre efectele secundare, despre oameni care își ruinează viețile din cauza acestor pastile. Am simțit un fior rece pe șira spinării. Nu, mama mea nu ar face așa ceva. Ea are nevoie de ajutor, nu e dependentă!

A doua zi, am decis să vorbesc cu doctorul ei. — Doamnă Popescu, i-am prescris mamei dumneavoastră doar o cutie pe lună, mi-a spus medicul, privindu-mă cu seriozitate. Dacă ia mai mult, nu e bine. Asta poate duce la dependență. Am ieșit din cabinet cu inima frântă. Cum era posibil? Mama mă mințea? Am început să fiu atentă la fiecare gest al ei, la fiecare minciună mică. Am găsit rețete false, am descoperit că vindea din lucrurile din casă ca să-și cumpere pastile. Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Tot ce făcusem pentru ea, toate sacrificiile, nu erau pentru sănătatea ei, ci pentru dependența ei.

Într-o seară, am găsit-o pe mama căzută pe podea, cu sticla de pastile goală lângă ea. Am sunat la salvare, am plâns, am urlat la Dumnezeu să nu mi-o ia. Când s-a trezit la spital, m-a privit cu ochii goi, fără să spună nimic. — De ce, mamă? am întrebat printre lacrimi. — Nu știu, Irina, nu știu… Nu pot fără ele, mi-a șoptit. Am simțit o furie cumplită, am vrut să o zgudui, să o fac să înțeleagă cât rău mi-a făcut. Dar tot ce am putut face a fost să plâng.

După acel episod, am decis să nu mai fiu complice. Am ascuns banii, am aruncat rețetele false, am vorbit cu un psiholog. Mama a început un program de dezintoxicare, dar fiecare zi era o luptă. Mă ura pentru că nu-i mai aduceam pastilele, mă acuza că vreau să o văd suferind. — Nu mă mai iubești, Irina! urlă într-o zi, trântind ușa în urma ei. — Te iubesc, mamă, dar nu pot să te las să te distrugi, i-am răspuns, cu vocea tremurândă.

Familia noastră s-a destrămat. Mătușa mea, Elena, a încercat să mă ajute, dar și ea era depășită de situație. Vecinii șușoteau pe la colțuri, iar eu mă simțeam tot mai singură. La serviciu nu mai puteam să mă concentrez, prietenii mă evitau pentru că nu mai aveam timp de nimic. Viața mea se învârtea în jurul mamei și a dependenței ei. Într-o zi, am cedat. Am plâns în mijlocul bucătăriei, cu capul pe masă, simțind că nu mai pot. — De ce mie, Doamne? Ce am făcut să merit asta?

Au trecut luni de zile. Mama a avut recăderi, a mințit din nou, a încercat să mă manipuleze. Dar am învățat să spun „nu”. Am învățat să mă pun și pe mine pe primul loc. Am început să merg la terapie, să citesc, să ies la plimbare, să mă bucur de lucruri mici. Mama încă luptă cu demonii ei, iar eu încă o iubesc, dar nu mai sunt dispusă să mă sacrific orbește. Am înțeles că iubirea nu înseamnă să acoperi greșelile celuilalt, ci să-l ajuți să se vindece, chiar dacă doare.

Uneori, mă uit la mama și mă întreb: oare va reuși vreodată să fie iar femeia puternică pe care am admirat-o când eram copil? Oare voi putea să o iert cu adevărat pentru tot ce mi-a făcut? Voi mai putea vreodată să am încredere în cineva la fel ca înainte? Spuneți-mi voi, ați trecut prin așa ceva? Cum ați reușit să mergeți mai departe?