Totul pentru fiica mea: Povestea unei mame între trădare și speranță

— Semnează totul pe numele meu! Nu vezi că te păcălește? Ți-a băgat prostii în cap!
Vocea lui Lucian, fratele lui Radu, răsuna în bucătăria mică, luminată doar de becul chior de deasupra aragazului. Era trecut de miezul nopții, iar Mara dormea în camera ei, cu ursulețul strâns la piept. M-am sprijinit de chiuvetă, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.
— Nu pot să fac asta, Lucian. Casa asta e tot ce mi-a rămas. E și a Marei…
El a izbucnit:
— Nu ești în stare să ai grijă de nimic! Radu o să-ți ia totul dacă nu mă asculți!
Am simțit cum mă sufoc. În urmă cu doar câteva luni, eram o familie normală. Radu venea acasă târziu, dar îmi spunea că muncește mult. Eu îl credeam. Sau voiam să-l cred. Dar într-o seară, telefonul a sunat.
— Elena, nu mai vin acasă. Nu mai are rost să ne mințim. Am pe altcineva.
Atât. Fără explicații, fără regrete. Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Mara avea doar șapte ani și nu înțelegea de ce tata nu mai vine să-i citească povești. Eu nu știam cum să-i explic că viața noastră s-a schimbat pentru totdeauna.

Primele săptămâni au fost un coșmar. Radu nu a mai dat niciun semn. Facturile se adunau, iar eu nu aveam decât salariul meu de educatoare la grădiniță. Mama mea mă suna zilnic să mă întrebe dacă am nevoie de bani, dar nu voiam să-i împovărez și pe ei. Într-o zi, Lucian a apărut la ușă cu o mapă plină de acte.

— Trebuie să semnezi aici, ca să nu pierzi casa. Radu vrea s-o vândă și să împartă banii cu noua lui iubită.

M-am uitat la el neîncrezătoare.

— De ce ai face tu asta pentru mine?

A zâmbit strâmb:

— Pentru Mara. E nepoata mea.

Dar ceva în privirea lui nu-mi inspira deloc încredere. Am refuzat politicos și am sunat-o pe avocata mea, Irina Popescu, o prietenă din liceu care m-a ajutat fără să-mi ceară nimic la început.

— Elena, ai grijă! Lucian vrea să treacă casa pe numele lui ca apoi s-o vândă fără acordul tău. Nu semna nimic!

Am început să mă tem pentru viitorul nostru. Radu mă suna doar ca să-mi spună că nu are bani pentru pensia alimentară sau că „noua lui viață” e prea complicată ca să-și mai vadă fiica prea des. Mara plângea noaptea și mă întreba dacă tata o mai iubește.

Într-o zi, la școală, am primit un plic cu citație: Radu cerea custodia Marei pe motiv că eu „nu pot asigura un mediu stabil”. Am simțit că mă prăbușesc. Am fugit acasă și am plâns ore întregi pe podeaua bucătăriei.

Mama a venit imediat ce a aflat.

— Elena, nu te lăsa! Pentru Mara trebuie să lupți! Nu-i lăsa să-ți ia copilul!

Am început să adun dovezi: poze cu Mara la școală, scrisori de la educatoare și vecini care confirmau că are tot ce-i trebuie. Irina m-a ajutat să pregătesc dosarul pentru proces.

În ziua procesului, Radu a venit cu noua lui iubită, Simona, o femeie tânără și elegantă care nici măcar nu s-a uitat la mine. Radu părea alt om: rece, distant, ca și cum nu am fi împărțit niciodată o viață împreună.

Judecătoarea m-a privit lung:

— Doamnă Popescu, de ce credeți că fetița ar trebui să rămână la dumneavoastră?

Am simțit cum mi se strânge gâtul.

— Pentru că sunt mama ei și pentru că aici e casa ei. Pentru că eu nu am abandonat-o niciodată.

Mara a fost chemată în biroul psihologului judiciar. Când a ieșit, avea ochii roșii de plâns.

— Mami, pot să vin acasă cu tine?

Am îmbrățișat-o strâns și am promis că orice ar fi, nu o voi lăsa niciodată singură.

Procesul a durat luni întregi. Între timp, Lucian continua să mă preseze cu telefoane și vizite neașteptate.

— Dacă nu semnezi actele alea, Radu te va da afară din casă! O să ajungi pe drumuri!

Am început să dorm cu cheia sub pernă și să verific mereu ușa înainte de culcare. Vecina mea, doamna Stancu, mi-a adus într-o seară o supă caldă și mi-a spus:

— Să nu te lași! Bărbații cred că pot face orice după ce pleacă…

Într-un final, instanța a decis: Mara rămâne cu mine. Radu avea drept de vizită doar două weekenduri pe lună. Am plâns de ușurare când am auzit verdictul.

Dar lupta nu s-a terminat aici. Radu a refuzat să plătească pensia alimentară luni întregi. Lucian a încercat din nou să mă convingă să-i cedez casa.

Într-o seară, după ce Mara a adormit, am stat la masa din bucătărie și am privit actele casei. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: serile nedormite, umilințele îndurate la tribunal, frica de a rămâne fără nimic.

Am decis că nu voi ceda niciodată. Casa asta e pentru Mara. E singurul loc unde se simte în siguranță.

Acum, după doi ani de la divorț, încă lupt cu facturile și cu lipsa banilor. Dar Mara râde din nou și merge fericită la școală. Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am rămas aici, în casa asta plină de amintiri dureroase.

Dar apoi o văd pe Mara cum desenează la masa din sufragerie și știu că am ales corect.

Oare câte mame ca mine mai sunt în România? Câte dintre noi trebuie să lupte singure împotriva trădării și lăcomiei? Ce ați fi făcut voi în locul meu?