Totul pentru familie: Povestea unei femei care s-a pierdut pe sine

— Nu mai pot, Maria. Nu mai pot să trăiesc așa. Am nevoie de altceva.

Cuvintele lui Radu au căzut ca o ghilotină peste liniștea din bucătărie. Era o dimineață mohorâtă de noiembrie, iar aburii cafelei se ridicau leneși între noi. M-am uitat la el, la omul cu care împărțisem douăzeci de ani din viața mea, și nu l-am mai recunoscut. Avea ochii goi, privirea pierdută undeva departe, acolo unde eu nu mai aveam acces.

— Ce vrei să spui? am șoptit, încercând să-mi țin vocea fermă, deși simțeam cum mi se rupe ceva în piept.

— Vreau să plec. Să divorțăm. Nu mai sunt fericit.

Așa a început sfârșitul lumii mele. Am rămas pe scaun, cu mâinile strânse în poală, incapabilă să reacționez. În minte mi se derulau scene din trecut: nunta noastră simplă din satul bunicilor mei, nașterea copiilor, serile în care găteam împreună sau ne certam pe nimicuri. Toate păreau acum atât de departe, ca și cum ar fi aparținut altei vieți.

Nu am plâns atunci. Nu am țipat. Am rămas mută, ca o statuie ciobită. După ce Radu a plecat la serviciu, am început să fac curat mecanic prin casă, ca și cum ordinea lucrurilor ar fi putut repara haosul din sufletul meu.

Copiii au venit acasă după-amiază. Ioana avea 16 ani și deja simțea că ceva nu e în regulă. Vlad, la 10 ani, încă trăia în lumea lui cu jucării și teme.

— Ce s-a întâmplat cu tata? De ce e așa tăcut? m-a întrebat Ioana.

Am mințit-o. Am spus că e obosit. Că are multe pe cap la serviciu. Dar ochii ei mari și inteligenți m-au privit cu neîncredere.

Seara, când am rămas singură în dormitor, am izbucnit în plâns. M-am gândit la toate lucrurile pe care le sacrificasem: facultatea la care am renunțat ca să-l cresc pe Vlad, jobul pe care l-am lăsat pentru că Radu voia să avem o casă curată și copii bine îngrijiți, prietenele pe care le-am pierdut pentru că nu mai aveam timp de ele. Totul pentru familie. Totul pentru el.

În zilele care au urmat, Radu a început să doarmă pe canapea. Vorbea puțin cu mine și tot mai mult la telefon cu cineva necunoscut. Am găsit un mesaj pe telefonul lui: „Mi-e dor de tine.” Am simțit cum mi se face rău.

— Cine e? am întrebat într-o seară, când copiii erau la bunici.

— Nu contează. E cineva care mă face să mă simt viu din nou.

Am vrut să-l urăsc. Să-l alung din casă. Dar nu am putut. Îl iubeam încă, cu toată ființa mea zdrobită.

Când a venit ziua în care a plecat definitiv, casa a devenit brusc prea mare și prea goală. Copiii au plâns, Ioana m-a acuzat că nu am făcut destul să-l țin acasă, Vlad s-a închis în camera lui și nu a mai vorbit cu nimeni zile întregi.

Am intrat într-o rutină mecanică: trezit dimineața, pregătit micul dejun, dus copiii la școală, cumpărături, curățenie, gătit. Seara mă prăbușeam pe canapea și priveam în gol ore întregi. Nu mai știam cine sunt fără el.

Odată, mama m-a sunat:

— Maria, trebuie să mergi mai departe. Nu poți trăi doar pentru copii. Ai uitat de tine.

— Nici nu mai știu cine sunt eu…

— E timpul să afli.

Am început timid să ies din casă. M-am înscris la un curs de croitorie la Casa de Cultură din cartier. La început mi-a fost rușine – eram cea mai în vârstă dintre toate femeile de acolo și singura care nu mai cususe nimic de ani buni. Dar mâinile mele își aminteau încă mirosul materialului și bucuria creației.

La curs am cunoscut-o pe Lidia, o femeie divorțată care își crescuse singură cei trei copii. Mi-a povestit cum a luat-o de la capăt după ce soțul ei a plecat cu o altă femeie.

— La început crezi că mori fără el. Dar apoi descoperi că respiri mai ușor fără povara așteptărilor lui.

Am început să râd din nou. Să mă bucur de lucruri mici: o cafea băută în liniște dimineața, o carte citită până târziu în noapte, o rochie cusută pentru Ioana la balul bobocilor.

Relația cu copiii s-a schimbat și ea. Ioana a venit într-o seară la mine în bucătărie:

— Mamă… îmi pare rău că te-am certat atunci. Știu că ai făcut tot ce ai putut pentru noi.

Am plâns împreună mult timp. Vlad a început să-mi povestească despre școală și despre prietenii lui noi.

Radu a venit după câteva luni să-mi spună că vrea să-și vadă copiii mai des.

— Maria… îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat.

L-am privit fără ură. Nu mai aveam nimic de împărțit cu el decât dragostea pentru copii.

Au trecut doi ani de atunci. Încă mai am zile când mă simt pierdută sau furioasă pe mine însămi că am renunțat la tot pentru familie. Dar acum știu că merit să exist și pentru mine.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc doar prin ceilalți? Câte dintre noi uităm cine suntem până când e prea târziu? Poate că e timpul să vorbim despre asta…