Toți au crezut că sunt bona, nu mama: Povestea unei identități contestate

— Doamnă, unde e mama copilului? mă întreabă rece asistenta, privind peste capul meu, ca și cum nu aș fi acolo.

Mă uit la Vlad, băiețelul meu de șase ani, care mă ține strâns de mână. Ochii lui mari, căprui, caută răspunsuri în privirea mea. Îi simt palma transpirată și tremurul ușor al trupului său firav. Suntem la spital, după o noapte de febră și tuse, iar eu sunt prea obosită să mai explic încă o dată cine sunt.

— Eu sunt mama lui, răspund încet, dar hotărât.

Asistenta mă măsoară din cap până-n picioare. Părul meu negru, pielea ușor măslinie, accentul din sudul țării — toate par să-i confirme bănuiala: nu pot fi mama acestui copil cu pielea deschisă și ochii verzi ca ai tatălui său. Îmi vine să țip, dar mă abțin. Vlad mă strânge și mai tare de mână.

— Sigur? întreabă ea, cu sprâncenele ridicate.

În acel moment, simt cum se rupe ceva în mine. Nu e prima dată când mi se întâmplă asta. De când Vlad s-a născut, lumea mă privește cu suspiciune. La grădiniță, educatoarea m-a întrebat dacă sunt bona. La supermarket, o vecină a șoptit că „nu seamănă deloc cu tine, Mirela”. Chiar și soacra mea, doamna Viorica, a spus la botez: „Sper să semene cu tatăl lui, să nu fie negru ca tine.”

Nu am răspuns atunci. Am zâmbit amar și am plecat la bucătărie să plâng. Soțul meu, Radu, a încercat să mă liniștească:

— Nu pune la suflet, Mirela. Mama e mai… de modă veche.

Dar nu era doar mama lui Radu. Era toată lumea din jurul nostru. În satul din Oltenia unde m-am născut, oamenii vorbeau mereu despre „ai noștri” și „ceilalți”. Tata era român get-beget, dar mama era dintr-o familie de romi. Am moștenit părul ei negru ca abanosul și pielea ei caldă ca pâinea coaptă. Pentru unii eram „fata țiganilor”, pentru alții eram „prea frumoasă ca să fii româncă”.

Am învățat devreme să tac și să rabd. Să nu răspund la glumele proaste sau la privirile lungi. Dar când am devenit mamă, rana s-a adâncit. Pentru Vlad aș fi vrut să fiu invizibilă pentru prejudecățile lumii. Să nu simtă niciodată rușinea sau durerea pe care le-am simțit eu.

Într-o zi, la locul de joacă din parc, două mame discutau lângă mine:

— Ai văzut ce frumos e băiatul ăsta? Dar bona lui… parcă nu-i din familie.

Am simțit cum mi se înroșesc obrajii. Vlad s-a uitat la mine și a întrebat:

— Mami, ce înseamnă „bona”?

Am înghițit în sec.

— E cineva care are grijă de copii atunci când părinții nu pot.

— Dar tu ești mama mea, nu?

— Da, iubire. Eu sunt mama ta.

A venit acasă plângând într-o zi:

— Mami, la grădi au zis copiii că nu semăn cu tine și că tu nu ești mama mea adevărată.

L-am luat în brațe și am plâns împreună. Ce puteam să-i spun? Că lumea judecă după culoarea pielii? Că unii oameni nu văd dincolo de aparențe?

Radu a încercat să mă susțină:

— Mirela, nu contează ce zic alții. Noi știm cine suntem.

Dar contează. Contează când copilul tău vine acasă rănit de vorbele altora. Contează când tu însăți te simți străină în propria familie.

Într-o seară, la masa de Paște, soacra mea a făcut din nou o remarcă:

— Vlad e norocos că seamănă cu Radu. Altfel… cine știe ce-ar fi zis lumea?

Am lăsat furculița jos și am privit-o drept în ochi:

— Doamnă Viorica, Vlad e norocos că are o mamă care îl iubește necondiționat. Și dacă ar fi semănat cu mine, tot al meu ar fi fost.

A tăcut rușinată. Radu mi-a strâns mâna sub masă.

Dar prejudecățile nu dispar peste noapte. La școală, la magazin, pe stradă — mereu cineva găsește ceva de comentat. Am început să mă întreb dacă nu cumva greșesc eu cu ceva. Dacă nu cumva ar trebui să mă îmbrac altfel sau să-mi vopsesc părul ca să par „mai româncă”.

Într-o zi am decis că nu mai pot trăi așa. Am mers la ședința cu părinții la școală și am spus răspicat:

— Sunt Mirela Popescu și sunt mama lui Vlad. Nu bona, nu mătușa — mama lui! Și dacă aveți întrebări despre familia noastră sau despre originile mele, vă rog să mi le puneți direct mie, nu copilului meu.

A fost liniște câteva secunde. Apoi o mamă s-a ridicat și a spus:

— Îmi pare rău dacă am greșit cu ceva. Nu ne-am gândit cât doare.

Nu toți au înțeles sau au empatizat. Dar pentru prima dată am simțit că mi-am recâștigat demnitatea.

Acum Vlad are zece ani și începe să semene tot mai mult cu mine. Îl văd cum își poartă părul lung și negru cu mândrie și cum răspunde celor care îl întreabă dacă sunt bona lui:

— Nu! Ea e mama mea și cea mai curajoasă femeie pe care o cunosc!

M-am întrebat mereu: cât valorează identitatea noastră în ochii celorlalți? De ce trebuie să luptăm atât de mult pentru dreptul de a fi noi înșine? Poate că răspunsul stă chiar în felul în care ne privim noi pe noi — cu iubire și curaj.

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cum ați reacționa când lumea vă contestă identitatea chiar în fața copilului vostru?