Tot salariul meu merge către mama mea, deoarece trăim împreună. Soțul meu nu este de acord și vrea să ne mutăm, dar nu pot să îmi las părinții singuri

Aveam doar optsprezece ani când l-am întâlnit pe Cristian. Era tot ce mi-am dorit vreodată: amabil, ambițios și cu un zâmbet care putea lumina cele mai întunecate zile. Ne-am îndrăgostit repede și, înainte să îmi dau seama, mergeam spre altar, un mănunchi de nervi și entuziasm. Fiul nostru, Andrei, s-a născut doar un an mai târziu, completându-ne micuța familie. Sau așa credeam.

Inițial, am locuit într-un apartament mic, dar când tatăl meu s-a îmbolnăvit și mama nu a putut să facă față singură, am luat decizia să ne mutăm cu ei. Trebuia să fie temporar, doar până când tata se va însănătoși și mama va putea să se descurce singură. Dar viața, așa cum adesea se întâmplă, a avut alte planuri. Tata a decedat șase luni mai târziu, lăsând un gol în viețile noastre și pe mama într-o stare de disperare.

De atunci, tot salariul meu merge către mama. Nu este doar despre bani; este despre a fi acolo pentru ea, asigurându-mă că nu se simte singură în durerea ei. Cristian, însă, vede lucrurile diferit. A fost răbdător, chiar înțelegător, dar recent, răbdarea lui s-a subțiat. Vrea să ne mutăm, să ne începem propria viață, dar cum pot să îmi las mama singură?

Certurile noastre au devenit mai frecvente, fiecare mai aprinsă decât cealaltă. „Natalia, nu putem trăi așa pentru totdeauna,” ar spune Cristian, frustrarea evidentă în vocea lui. „Andrei are nevoie de propriul său spațiu, avem nevoie de intimitate, iar mama ta… ea trebuie să învețe să trăiască singură.”

Dar cum să îi explic că mama mea nu are pe nimeni altcineva? Că gândul de a o lăsa singură în casă, plină de amintiri ale tatălui meu, îmi frânge inima? Nu pot. Așa că, rămân tăcută, lăsând prăpastia dintre noi să se lărgească.

Ana, cea mai bună prietenă a mea, îmi spune că sunt nerezonabilă. „Nu poți să îți sacrifici căsnicia, Nat. Trebuie să existe un compromis.” Dar compromisul pare ca o trădare, și sunt sfâșiată între bărbatul pe care îl iubesc și mama care are nevoie de mine.

Ultima ceartă a fost cea mai rea. Cristian și-a făcut un bagaj și a plecat, spunând că are nevoie de timp să se gândească. Confuzia și lacrimile lui Andrei au fost un cuțit în inima mea. Am încercat să îl sun pe Cristian, dar nu răspunde. Mama mea, simțind tensiunea, a devenit tăcută, ochii ei plini de vinovăție.

Sunt prinsă într-o pânză pe care mi-am țesut-o singură, incapabilă să avansez, nevrând să renunț. Dragostea care odinioară ne unea acum pare fragilă, tensionată de obligații și resentimente nespuse.

Pe măsură ce stau aici, scriind asta, mă întreb dacă există o cale de ieșire din acest haos. O parte din mine știe că ceva trebuie să cedeze, dar mi-e frică de ce ar putea însemna asta. Va trebui să aleg între soțul meu și mama? Și dacă da, pe cine aleg?

Viitorul este incert, și pentru prima dată, mi-e frică de ce ar putea aduce. Nu fiecare poveste are un final fericit, și încep să mă tem că a mea ar putea fi una dintre ele.