Testamentul de la Constanța: Când familia sfâșie sufletul

— Nu e corect, Irina! Tu ai stat cu mama doar ultimele luni, dar eu am avut grijă de ea ani întregi! — vocea Luciei răsuna în sufrageria mică, încărcată de mirosul de cafea și tensiune. Mâinile îi tremurau pe dosarul cu acte, iar ochii îi aruncau săgeți spre mine.

Stăteam pe canapeaua veche, cu genunchii strânși la piept, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Tata, Mihai, privea în gol, cu privirea pierdută printre umbrele tablourilor bunicii. Fratele meu, Vlad, se juca absent cu o brichetă, evitând să mă privească. În acea seară de aprilie, apartamentul bunicii din Constanța nu mai era un refugiu, ci un câmp de luptă.

— Lucia, nu e vorba doar de ultimele luni. Știi bine că am renunțat la jobul din București ca să fiu lângă ea când s-a îmbolnăvit. Am făcut-o pentru că am simțit că trebuie, nu pentru bani sau apartament! — vocea mi s-a frânt la final, dar nimeni nu părea să audă adevărul din spatele cuvintelor mele.

— Și eu ce să spun? — a intervenit Vlad, ridicându-se brusc. — Eu am fost mereu copilul invizibil. Niciodată nu m-a întrebat nimeni dacă pot sau vreau să ajut. Acum veniți cu pretenții și împărțeli ca la piață!

Mama ar fi știut cum să ne liniștească. Dar mama nu mai era. Bunica, cea care ne ținuse uniți după divorțul părinților, plecase și ea. Rămăsesem trei adulți rătăciți, fiecare cu rănile lui vechi și neînțelese.

— Nu vreau nimic! — am izbucnit, ridicându-mă. — Luați totul! Dacă asta vă face fericiți… Dar nu-mi cereți să mă prefac că suntem o familie!

Am ieșit pe balconul îngust, cu vedere spre port. Aerul sărat și rece m-a izbit în piept. M-am sprijinit de balustradă și am privit luminile vapoarelor care dansau pe valuri. Îmi aminteam serile când bunica îmi povestea despre tinerețea ei la malul mării, despre iubirile pierdute și despre cât de greu e să ierți.

Ușa balconului s-a deschis încet. Tata a venit lângă mine, tăcut. A trecut mult timp până a vorbit:

— Știi… când eram mic, bunica ta mi-a spus că familia e ca o barcă pe furtună. Dacă nu vâslește toată lumea în același sens, ne scufundăm.

— Dar dacă unii doar stau și privesc? Sau găuresc barca? — am întrebat amar.

Tata a oftat și a privit spre mare:

— Atunci trebuie să decizi dacă mai vrei să fii în barca asta sau să-ți cauți alta.

Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji, dar nu le-am șters. În spatele nostru, Lucia și Vlad continuau să se certe pe moștenire: cine ia apartamentul, cine ia bijuteriile bunicii, cine plătește datoriile rămase. Fiecare reproș era ca o lovitură de ciocan peste amintirile mele cu ei.

Mi-am amintit de ultima zi a bunicii. M-a strâns de mână și mi-a șoptit: „Nu lăsa banii să vă despartă. Sufletul e mai scump decât orice casă.” Atunci nu am înțeles cât adevăr era în vorbele ei.

Seara s-a terminat fără nicio împăcare. Am plecat târziu, cu pași grei pe străzile pustii ale Constanței. În minte îmi răsunau vocile celor dragi, transformate acum în străini. Am dormit la o prietenă, Mara, care m-a ascultat fără să mă judece.

— Irina, nu poți schimba ce simt ei. Poți doar să alegi ce faci tu cu durerea asta — mi-a spus ea blând.

Zilele următoare au fost un șir de telefoane reci și mesaje pline de reproșuri. Lucia voia acte semnate urgent; Vlad mă acuza că „mă dau victimă”; tata încerca să împace pe toată lumea și sfârșea prin a nu spune nimic clar.

Am început să mă întreb dacă familia chiar înseamnă sânge sau dacă e doar o iluzie care se destramă la primul test serios. Am mers la notar singură și am semnat renunțarea la partea mea din moștenire. Am simțit o ușurare amară — ca atunci când scapi de o povară grea, dar rămâi cu urme adânci pe umeri.

Într-o zi ploioasă de mai, Lucia m-a sunat plângând:

— Irina… nu știu ce să fac cu toate lucrurile bunicii… Nu pot să le arunc… Poate vii tu?

Am mers împreună în apartament. Ne-am uitat la fotografii vechi, la rochia ei preferată, la scrisorile din tinerețe. Pentru prima dată după mult timp am plâns împreună, fără reproșuri.

— Îmi pare rău… — a șoptit Lucia printre suspine. — M-am lăsat orbită de bani și frică…

— Și eu… — am răspuns încet. — Poate că nu știm să fim familie decât atunci când pierdem ceva cu adevărat important.

Au trecut luni până când rănile au început să se vindece. Vlad a plecat în străinătate; tata s-a retras în liniștea lui; eu am rămas cu Mara și cu gândurile mele.

Uneori mă întreb: oare cât valorează o familie? E prețul unei case sau al unei amintiri? Sau poate că adevărata moștenire e curajul de a merge mai departe chiar și atunci când te simți singur pe lume?