Testamentul care mi-a sfâșiat familia

— Nu e corect, mamă! De ce ai făcut asta? vocea mea răsună spartă în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și pereți încărcați de amintiri. Radu, fratele meu mai mare, stătea în prag, cu ochii în pământ. Mama, cu mâinile tremurânde, încerca să-și găsească cuvintele.

Totul a început într-o după-amiază ploioasă de martie, când am găsit, întâmplător, testamentul mamei într-un sertar pe care îl credeam plin doar cu acte vechi și fotografii prăfuite. Am citit rândurile cu ochii încețoșați: „Las casa și economiile mele fiului meu, Radu.” Niciun cuvânt despre mine. Nici măcar o mențiune. Am simțit cum mi se rupe ceva în piept.

Am crescut la Ploiești, într-un apartament de două camere, unde fiecare colț păstra urme ale copilăriei noastre: urme de creion pe pereți, jucării stricate, miros de supă de pui și certuri mărunte. Tata a murit devreme, iar mama ne-a crescut singură, muncind la fabrica de textile până târziu în noapte. Mereu am crezut că suntem egali în ochii ei, chiar dacă Radu era mereu preferatul bunicii și al rudelor.

— Nu e ce crezi tu, Ilinca… a murmurat mama, evitându-mi privirea.

— Atunci ce e? De ce nu ai avut încredere să-mi spui?

Radu a încercat să intervină:

— Ilinca, nu are rost să ne certăm. Poate are mama un motiv…

— Tu știai? l-am întrebat, simțind cum furia îmi urcă în gât.

A tăcut. Tăcerea lui a spus totul.

În zilele care au urmat, casa s-a umplut de tăceri grele și priviri furișe. Mama încerca să mă evite, iar eu mă simțeam ca o străină în propria familie. Mă întrebam dacă toate momentele noastre împreună au fost doar o iluzie. Dacă dragostea ei pentru mine era doar o obligație.

Într-o seară, am intrat în camera ei fără să bat. Stătea pe marginea patului, cu o fotografie veche în mână. M-am așezat lângă ea.

— Spune-mi adevărul, mamă. De ce?

A oftat adânc și a început să povestească:

— Când erai mică, ai fost foarte bolnavă. Am cheltuit tot ce aveam pe tratamentele tale. Am vândut bijuteriile de la nuntă, am împrumutat bani de la rude… Tot ce am făcut a fost pentru tine. Radu a rămas mereu pe planul doi. Poate că am încercat să compensez acum… Poate că am greșit.

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii. Nu știam nimic din toate astea. Radu s-a apropiat și el:

— Ilinca, nu e vina ta. Eu am știut mereu că tu ai fost centrul universului mamei. Dar nu m-a deranjat. Am avut grijă unul de altul cum am putut.

M-am ridicat brusc:

— Și atunci de ce nu ați vorbit cu mine? De ce trebuie să aflu dintr-o hârtie?

Mama a început să plângă încet:

— Mi-a fost teamă că o să mă urăști. Că o să crezi că nu te iubesc destul…

În zilele următoare, rudele au început să-și dea cu părerea. Mătușa Mariana spunea că „așa e la români, băiatul moștenește casa”, unchiul Vasile dădea din cap dezaprobator: „Nu-i drept față de fată”. Prietenii mei îmi spuneau să lupt pentru drepturile mele, să contest testamentul.

Dar eu nu voiam scandaluri sau procese. Voiam doar adevărul și liniștea pe care o pierdusem.

Radu a venit într-o dimineață la mine acasă:

— Ilinca, hai să împărțim totul. Nu vreau nimic fără tine. Putem vinde apartamentul și să ne luăm fiecare partea noastră.

L-am privit lung:

— Nu e vorba despre bani sau case. E vorba despre noi. Despre ce-am pierdut.

Am mers împreună la mama și i-am spus că nu contează cine primește ce — important e să fim sinceri unii cu alții. Mama ne-a îmbrățișat pe amândoi și ne-a cerut iertare printre lacrimi.

Au trecut luni până când rănile s-au mai vindecat. Am decis împreună să păstrăm apartamentul ca loc al copilăriei noastre și să-l folosim ca refugiu pentru toată familia.

Dar uneori mă întreb: câte familii se destramă din cauza unor secrete sau a unui act scris pe hârtie? Merită oare liniștea sufletească mai mult decât orice moștenire materială?

Poate că adevărata moștenire sunt iertarea și curajul de a spune lucrurilor pe nume.