„Tego nu-i arăt mamei” – Povestea unui folder și a unei mame care a uitat să asculte

„Nu ai voie să umbli acolo!” – vocea fiicei mele, Ilinca, răsună în mintea mea chiar și acum, deși nu era prezentă în acea după-amiază ploioasă de aprilie. Stăteam singură în sufragerie, cu vechiul ei laptop în față, încercând să-mi justific curiozitatea: „Doar vreau să văd dacă mai găsesc poze de la mare, nimic mai mult.” Dar când am văzut folderul „Tego nu-i arăt mamei”, inima mi-a tresărit ca la o infracțiune. Mâinile mi s-au oprit pe tastatură, iar gândurile au început să se ciocnească: „E viața ei privată. Dar dacă e ceva grav? Dacă are nevoie de ajutor și nu știe cum să-mi spună?”

Am deschis folderul. Înăuntru, zeci de fișiere: poze, documente, fragmente de jurnal. Am ezitat o clipă, dar apoi am dat click pe primul document. Era un text scurt: „Azi iar m-am certat cu mama. Nu mă ascultă niciodată. Simt că nu mă vede.” M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras un pumn în stomac. Am continuat să citesc, deși fiecare cuvânt mă durea tot mai tare.

„M-am săturat să fiu comparată cu Raluca. De ce nu pot fi și eu bună așa cum sunt?”

Mi-am amintit de toate momentele când îi spuneam: „Uite ce note bune are Raluca! Tu de ce nu poți?” Credeam că o motivez, dar acum vedeam cât rău îi făceam. Am deschis o poză: Ilinca plângând în baie, cu ochii roșii și obrajii umflați. Nu știam că făcea poze când plângea. Nu știam că plângea atât de des.

Am simțit cum mă năpădesc lacrimile. Într-un alt document, scria: „Aș vrea să pot vorbi cu mama despre ce simt, dar mereu mă întrerupe sau îmi spune că exagerez.”

Am închis laptopul brusc, ca și cum aș fi putut șterge tot ce citisem. Dar cuvintele ei rămâneau acolo, gravate în mintea mea. Am început să mă plimb prin casă, încercând să găsesc o scuză pentru mine însămi: „Toți părinții fac greșeli. Nu e vina mea că adolescenții sunt sensibili.” Dar știam că nu era adevărat.

Când Ilinca s-a întors acasă, am încercat să mă port normal. Dar nu puteam să-i privesc ochii fără să-mi amintesc cât de singură se simțea. A doua zi, la micul dejun, am întrebat-o:

– Ilinca, tu… ești bine?

S-a uitat la mine suspicioasă:

– De ce întrebi?

– Nu știu… Parcă te simt mai tristă în ultima vreme.

A oftat și a dat din umeri:

– E doar școala…

Am vrut să-i spun că știu mai mult, dar m-am oprit. Cum aș fi putut să-i explic că i-am invadat intimitatea? Că am citit cele mai ascunse gânduri ale ei?

În zilele următoare am devenit obsedată de gândurile ei. O urmăream fără să vreau: îi verificam telefonul când îl lăsa nesupravegheat, îi citeam mesajele pe WhatsApp cu prietenele ei – Maria și Bianca – încercând să găsesc semne că e în pericol sau că are nevoie de ajutor. Dar tot ce găseam erau discuții banale despre profesori, băieți și seriale.

Într-o seară, am auzit-o vorbind la telefon:

– Nu pot să-i spun mamei nimic… Simt că nu mă ascultă niciodată.

Atunci am izbucnit:

– Ilinca! De ce spui asta? Eu sunt aici pentru tine!

S-a uitat la mine șocată:

– Ai ascultat conversația mea?

– Nu… doar am trecut pe lângă cameră.

– Nu mă crezi niciodată pe cuvânt! Mereu trebuie să controlezi tot!

A trântit ușa și a rămas închisă în cameră toată noaptea. Eu am stat pe hol, cu fruntea lipită de ușă, rugându-mă să-mi dea o șansă să repar totul.

În weekend a venit sora mea, Cristina. I-am povestit totul printre lacrimi:

– Am vrut doar să o protejez…

Cristina m-a privit cu blândețe:

– Uneori protecția noastră sufocă. Trebuie să ai încredere în ea.

Dar cum să ai încredere când ți-e teamă că orice greșeală îi poate schimba viața pentru totdeauna?

Au trecut zile până când Ilinca a ieșit din cameră și mi-a spus:

– Știu că ai citit ce era în laptop.

Am înghețat.

– Îmi pare rău… N-am vrut…

– Nu contează. Oricum nu pot vorbi cu tine despre ce simt. Ai făcut-o clar de atâtea ori.

Am simțit cum se rupe ceva între noi. Am încercat să-i explic:

– Ilinca, te iubesc mai mult decât orice pe lume. Poate nu știu mereu cum să arăt asta… Dar vreau să învăț.

M-a privit lung, apoi a plecat fără un cuvânt.

De atunci relația noastră s-a schimbat. Vorbim mai puțin, ne vedem mai rar – acum stă la facultate în Cluj și vine acasă doar de Sărbători. Uneori îmi scrie mesaje scurte: „Sunt bine.” Alteori tace cu zilele.

Mă întreb adesea dacă am pierdut-o pentru totdeauna sau dacă există vreo cale să repar ceea ce am stricat. Dacă aș putea da timpul înapoi, aș avea curajul să o ascult fără să judec? Să-i respect spațiul? Sau e prea târziu pentru noi?

Poate că fiecare părinte ar trebui să se întrebe: cât de mult control e prea mult? Și cât de mult curaj avem să ne lăsăm copiii să fie ei înșiși?