Teama pentru viitorul fiului meu: Moștenirea lăsată de soț, intrigi de familie și lupta pentru siguranță

— Nu mai pot, mamă, nu mai pot! — am urlat în tăcerea casei, cu palmele strânse pe obraji, în timp ce Vlad, băiatul meu de opt ani, dormea liniștit în camera lui. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea era spartă doar de gândurile care nu-mi dădeau pace. De când a murit Radu, soțul meu, viața noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie. Nu doar cu durerea pierderii, ci și cu lăcomia și răutatea celor pe care îi credeam familie.

Îmi amintesc și acum ziua înmormântării, când, printre lacrimi și condoleanțe, am simțit privirile reci ale cumnatei mele, Mariana. Nu trecuseră nici două săptămâni și deja începuse să mă întrebe de acte, de casă, de terenul de la marginea satului. „Nu e corect să rămâi tu cu totul, Irina. Și noi suntem familie, și nouă ni se cuvine ceva!”, mi-a spus într-o zi, cu vocea tăioasă, în timp ce Vlad se juca în curte, neștiutor de furtuna care se abătea asupra noastră.

Am încercat să fiu calmă, să nu răspund cu aceeași monedă. Dar fiecare discuție cu Mariana sau cu socrul meu, domnul Gheorghe, era o nouă rană. „Radu a muncit pentru toți, nu doar pentru tine și copil. Nu uita că și noi am pus umărul la casa asta”, îmi repeta socrul, de parcă eu nu aș fi existat în toți anii în care am tras împreună cu Radu la fiecare cărămidă, la fiecare pom plantat în grădină.

Într-o seară, când Vlad a venit la mine cu ochii mari și speriați, mi-a spus: „Mami, de ce mă întreabă tanti Mariana dacă vreau să stau la ea? Eu vreau să stau cu tine!”. Atunci am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu era vorba doar de avere, ci de siguranța copilului meu, de liniștea lui. Am încercat să-l liniștesc, să-i spun că nimeni nu ne va despărți, dar în sinea mea nu eram sigură de nimic.

Au urmat luni de zile de certuri, de amenințări voalate, de vizite neanunțate. Mariana venea aproape zilnic, ba cu pretextul că vrea să-l vadă pe Vlad, ba că are nevoie de ceva din casă. Într-o zi, am găsit-o răscolind prin sertarele din biroul lui Radu. „Caut niște acte, nu te supăra”, mi-a spus, dar am văzut în ochii ei altceva — o dorință de a găsi ceva care să mă poată da la o parte.

Am început să nu mai dorm nopțile, să mă gândesc la fiecare pas, la fiecare vorbă. Am mers la notar, am vorbit cu un avocat, am încercat să pun la adăpost tot ce puteam pentru Vlad. Dar banii, casa, pământul — toate acestea păreau să fie mai importante pentru cei din jur decât copilul meu, decât liniștea noastră. Prietenele mele îmi spuneau să fiu tare, să nu cedez, dar nu era ușor să fii singură împotriva tuturor.

Într-o zi, când Vlad era la școală, am primit o citație. Mariana mă dăduse în judecată, cerând împărțirea averii. Am simțit că mă prăbușesc. Am plâns ore întregi, gândindu-mă la ce va urma. Cum să-i explic lui Vlad că familia noastră se destramă și mai tare, că oamenii pe care îi iubea cândva vor să ne ia totul?

În timpul procesului, am fost nevoită să-mi spun povestea în fața unor străini, să-mi apăr dreptul la viața pe care o construisem cu Radu. Mariana a adus martori, rude care au mințit fără să clipească. „Irina nu a muncit niciodată, totul a fost al lui Radu”, a spus unchiul ei, iar eu am simțit cum mi se taie respirația. Am vrut să țip, să le spun cât am tras, cât am suferit, dar am rămas demnă, cu ochii în lacrimi, ținându-l pe Vlad de mână.

Într-o seară, după una dintre ședințele de judecată, Vlad m-a întrebat: „Mami, de ce nu ne lasă în pace? Ce am făcut noi rău?”. Nu am știut ce să-i răspund. L-am strâns în brațe și i-am promis că nu-l voi lăsa niciodată singur, că voi lupta pentru el până la capăt.

Zilele au trecut greu, cu telefoane de amenințare, cu priviri urâte pe stradă, cu vecini care șușoteau pe la colțuri. Am început să mă tem pentru siguranța noastră. Într-o noapte, cineva a spart geamul de la bucătărie. Vlad s-a trezit plângând, iar eu am sunat la poliție, tremurând de frică. Nu au găsit pe nimeni, dar am știut că nu era o simplă întâmplare.

Am început să mă gândesc serios să plec din sat, să vând tot și să o iau de la capăt într-un oraș unde nimeni nu ne cunoaște. Dar cum să renunț la tot ce am construit, la amintirile cu Radu, la locul unde Vlad a făcut primii pași?

Într-o zi, la școală, învățătoarea lui Vlad m-a chemat la o discuție. „Irina, Vlad e tot mai retras, nu mai vorbește cu ceilalți copii. E speriat, simte tot ce se întâmplă acasă.” Atunci am realizat că, oricât aș încerca să-l protejez, nu pot ascunde totul. Am început să merg cu el la psiholog, să-i explic, pe cât am putut, că nu e vina lui, că uneori oamenii mari fac rău fără să-și dea seama.

Procesul a durat aproape un an. În cele din urmă, judecătorul a decis că moștenirea îi revine lui Vlad, iar eu, ca mamă, sunt tutorele lui legal. Mariana a plecat din sală cu ochii plini de ură, iar eu am simțit pentru prima dată după mult timp că pot respira. Dar liniștea nu a durat mult. Socrul meu a venit la poartă, cu ochii înlăcrimați: „Irina, nu vreau să mă cert cu tine, dar să știi că nu te voi ierta niciodată pentru ce ai făcut”. Am închis poarta încet, cu inima grea, știind că niciodată nu vom mai fi o familie.

Astăzi, când îl privesc pe Vlad cum se joacă în curte, mă întreb dacă am făcut bine să lupt, dacă nu cumva i-am furat copilăria cu toate aceste certuri și frici. Dar ce altceva puteam face? Cum să renunț la dreptul lui, la viitorul lui? Poate că nu voi ști niciodată răspunsul, dar știu că am făcut tot ce am putut ca să-l protejez.

Oare cât de departe ar merge oamenii pentru bani? Și cât de mult trebuie să lupte o mamă ca să-și apere copilul? Voi ce ați fi făcut în locul meu?