Tatăl la ușă: Întoarcerea trecutului pe care nu l-am cerut

— Nu pot să cred că ești tu, am șoptit, privind silueta udă care stătea în pragul apartamentului meu din cartierul Drumul Taberei. Ploua cu găleata, iar lumina slabă de pe palier îi desena umbre adânci pe față. Tatăl meu, Ion, pe care nu-l mai văzusem de douăzeci de ani, stătea acolo cu o valiză veche și privirea pierdută.

— Ana, sunt tatăl tău. Am dreptul să te văd. E dreptul meu, a spus el cu o voce răgușită, încercând să pară sigur pe el.

Mi s-au tăiat picioarele. Toate amintirile copilăriei — certurile părinților mei, ușa trântită când a plecat, lacrimile mamei mele, promisiunea că nu se va mai întoarce niciodată — s-au năpustit peste mine ca un val rece.

— Ce vrei de la mine? am întrebat, încercând să-mi ascund tremurul din voce.

— Să mă lași să intru. Să vorbim. Să… să încercăm să fim din nou o familie.

Am ezitat. Mama mi-a spus mereu că oamenii nu se schimbă. Că Ion a ales să plece și să ne lase singure pentru că nu a știut niciodată ce înseamnă responsabilitatea. Dar privind în ochii lui obosiți, am simțit un amestec ciudat de furie și milă.

L-am lăsat să intre. Apartamentul meu mic părea și mai strâmt cu prezența lui. S-a așezat pe canapea, ud leoarcă, și a început să-și frece mâinile nervos.

— De ce acum? De ce după atâția ani? am izbucnit.

A oftat adânc.

— Am fost bolnav. Am stat prin spitale. N-am avut curaj să te caut. Dar acum… nu mai am pe nimeni. Și am aflat că ai terminat facultatea, că ai serviciu bun… Am vrut să văd ce fel de om ai devenit.

M-am simțit ca o marionetă trasă de sfori invizibile. Toată viața mi-am imaginat momentul ăsta: cum îi voi spune tot ce mă doare, cum îl voi alunga fără milă. Dar acum, când era aici, nu puteam decât să-l privesc și să mă întreb dacă merită o a doua șansă.

Mama a aflat repede că Ion s-a întors. M-a sunat plângând:

— Ana, nu-l lăsa să te manipuleze! Știi cât am suferit din cauza lui! Nu-i pasă decât de el însuși!

— Mamă, nu știu ce să fac… Nu vreau să te rănesc, dar nici nu pot să-l ignor pur și simplu.

— Ai grijă la sufletul tău! Nu-i datorați nimic!

Timp de câteva zile, Ion a rămas la mine. Încerca să fie util: spăla vasele, făcea cumpărături, povestea despre anii pierduți prin Italia, despre cum a dormit pe la prieteni sau în garsoniere insalubre. Îmi povestea despre fratele lui, Gheorghe, care murise de cancer fără ca el să apuce să-și ia rămas bun.

Într-o seară, după ce am cinat împreună — pentru prima dată după douăzeci de ani — m-a privit lung:

— Ana, știu că nu pot schimba trecutul. Dar vreau să știi că mi-a părut rău în fiecare zi. Am fost un laș. N-am știut cum să fiu tată.

Lacrimile mi-au curs fără să le pot opri.

— Știi câte nopți am plâns după tine? Știi cât m-am urât pentru că nu eram destul de bună ca să rămâi?

A venit lângă mine și mi-a luat mâna în palmele lui aspre.

— Nu tu ai fost problema. Eu eram stricat pe dinăuntru. Am fugit pentru că mi-era frică de responsabilitate. Dar te-am iubit mereu, chiar dacă n-am știut s-o arăt.

Am simțit cum se rupe ceva în mine — un zid pe care îl construisem ani la rând ca să mă protejez.

În zilele următoare, rudele au început să comenteze:

— Cum poți să-l primești după tot ce v-a făcut? spunea mătușa Mariana la telefon.

— Oamenii se schimbă? Poate merită o șansă… răspundeam eu, dar nici eu nu eram convinsă.

La serviciu eram absentă. Colega mea, Roxana, m-a tras într-o pauză:

— Ana, ești palidă. Ce s-a întâmplat?

I-am povestit totul printre suspine.

— Știi ce cred eu? Poate ai nevoie să-l ierți ca să poți merge mai departe tu însăți. Nu pentru el — pentru tine.

Cuvintele ei au rămas cu mine zile întregi.

Într-o duminică dimineață, Ion s-a pregătit să plece. Și-a strâns valiza și m-a privit cu ochii umezi:

— Mulțumesc că m-ai primit măcar atât. Dacă vrei vreodată să vorbim… eu sunt aici.

A ieșit pe ușă fără zgomot, lăsând în urmă un gol imens și o liniște apăsătoare.

Am rămas singură în apartament, privind pe geam la ploaia care nu se mai oprea. M-am întrebat dacă am făcut bine sau rău primindu-l înapoi chiar și pentru câteva zile. Dacă iertarea e posibilă sau doar o iluzie frumoasă.

Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Dar oare putem fi cu adevărat fericiți dacă nu încercăm măcar să le acceptăm?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi deschis ușa trecutului sau ați fi lăsat-o încuiată pentru totdeauna?