Supă caldă, suflet rece: Povestea mea despre sărăcie, rușine și dragostea unei bunici

— Victor, tu de ce nu mănânci nimic? vocea Irinei răsună peste mesele gălăgioase din cantina școlii. M-am uitat la tava goală din fața mea și am simțit cum obrajii mi se aprind. Toți ochii s-au întors spre mine. Am încercat să zâmbesc, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

— Nu mi-e foame, am mințit încet, dar stomacul meu a protestat cu un sunet pe care l-au auzit și cei de la masa vecină. Râsete. Un băiat din clasa a șaptea, Doru, a aruncat o bucată de pâine spre mine.

— Lasă, Victor, poate-ți ajunge asta! a strigat el, iar ceilalți au început să chicotească. Am vrut să dispar. Să mă fac mic, invizibil. Dar nu puteam. Eram acolo, prins între foame și rușine.

În ziua aceea am plecat acasă mai devreme. Am mers pe jos, cu ghiozdanul greu și gândurile și mai grele. Când am ajuns la blocul nostru vechi din cartierul Titan, am găsit-o pe bunica în bucătărie. Fierbea supă de pui, iar mirosul cald m-a lovit ca o îmbrățișare.

— Ai venit devreme, puiule. Ce s-a întâmplat? m-a întrebat ea, fără să-și ridice privirea de la oala aburindă.

Am vrut să-i spun că totul e bine, dar lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri.

— Nu mai vreau să merg la școală! am izbucnit. Toți râd de mine pentru că nu am bani de mâncare.

Bunica s-a apropiat încet și m-a strâns la piept. Mâinile ei miroseau a ceapă și a dragoste.

— Victor, sărăcia nu e o rușine. Rușine e să râzi de cineva care nu are. Să știi că oamenii care au trecut prin greu sunt cei mai puternici.

Am plâns mult în seara aceea. Bunica mi-a pus o farfurie de supă fierbinte în față și mi-a spus să mănânc încet, să simt fiecare lingură.

— Supa asta e făcută cu suflet, nu cu bani mulți. Și sufletul nu ți-l poate lua nimeni.

A doua zi am mers la școală cu o cutie de supă la pachet. Bunica o pusese într-un borcan vechi de gem, învelit într-un prosop ca să rămână cald. Când am deschis cutia în pauza mare, Irina s-a apropiat din nou.

— Ce ai acolo?

— Supă de la bunica, am răspuns timid.

A venit și Doru, curios.

— Dă-ne și nouă să gustăm!

Am ezitat o clipă, dar apoi le-am întins lingura. Au gustat și au tăcut brusc.

— E bună… chiar foarte bună! a zis Irina mirată.

În pauza următoare au venit și alți colegi să guste din supa mea. Unii au început să povestească despre bunicile lor și despre mâncărurile copilăriei. Pentru prima dată nu m-am mai simțit diferit. Am simțit că aparțin.

Seara i-am povestit bunicii totul. A zâmbit și mi-a spus:

— Vezi? Dragostea se împarte ca pâinea caldă. Cu cât dai mai mult, cu atât ai mai mult.

Dar lucrurile nu s-au schimbat peste noapte. Tata era plecat la muncă în Italia de doi ani și trimitea bani când putea. Mama lucra la un supermarket și făcea ture duble ca să plătească facturile. Uneori nu aveam nici măcar pentru manuale sau haine noi. Într-o zi am auzit-o pe mama plângând în baie. Am bătut încet la ușă.

— Mamă, ești bine?

A ieșit cu ochii roșii și m-a luat în brațe.

— O să fie bine, Victor. Trebuie doar să avem răbdare.

Dar răbdarea era greu de găsit când vedeam cum colegii mei vin cu telefoane noi sau haine de firmă. Eu purtam același hanorac de trei ani și încălțările primite de la vărul meu mai mare.

Într-o zi, la ora de dirigenție, doamna Popescu a adus vorba despre bursele sociale.

— Cine are nevoie de ajutor financiar să vină la mine după oră, a spus ea privindu-ne pe toți cu blândețe.

Am simțit cum inima îmi bate nebunește. Să merg? Să recunosc în fața tuturor că sunt sărac? Dar apoi m-am gândit la bunica și la vorbele ei: „Sufletul nu ți-l poate lua nimeni.”

Am mers la catedră după oră. Doamna Popescu m-a privit cu înțelegere.

— Victor, nu ești singurul. Și eu am crescut fără prea multe. Să nu-ți fie rușine niciodată să ceri ajutorul când ai nevoie.

Am primit bursa socială câteva luni mai târziu. Cu banii aceia am putut să-mi cumpăr manuale noi și chiar i-am luat bunicii o eșarfă colorată din piață.

Dar cel mai important lucru pe care l-am câștigat a fost curajul de a vorbi despre ce simt și despre ce trăiesc. Am început să scriu povești despre viața mea și să le citesc colegilor la ora de română. Unii au început să mă privească altfel — nu ca pe băiatul sărac din clasă, ci ca pe Victor care are ceva de spus.

Anii au trecut. Bunica s-a stins într-o iarnă grea, când zăpada acoperea totul ca o pătură groasă peste oraș. În seara aceea am fiert singur supa ei preferată — cu tăiței de casă și mult pătrunjel — și am plâns în tăcere la masa din bucătărie.

Astăzi sunt adult și încă simt uneori frigul lumii din jurul meu. Dar știu că undeva, într-o bucătărie mică din Titan, dragostea unei bunici încă fierbe supa pentru sufletul meu.

Mă întreb adesea: câți copii ca mine își ascund foamea sub rușine? Câți dintre noi uităm că adevărata bogăție stă în bunătate? Ce ați face voi dacă ați vedea un copil singur la masa din cantină?