Suflete frânte pe același perete: Povestea unei mame și a fiicei abandonate

— Mama, tu chiar crezi că o să mai pot iubi vreodată? Vocea Lanei tremura, iar ochii ei mari, umezi, mă priveau cu disperare. Eram amândouă pe canapeaua veche din sufrageria noastră, cu genunchii la piept și fețele ascunse în palme. Afară ploua mărunt, iar lumina slabă a lămpii făcea umbre ciudate pe pereți. Mirosea a ceai de tei și a tristețe.

Nu știam ce să-i răspund. Cu doar două ore înainte, primisem un mesaj sec de la Sorin: „Nu mai pot. Plec. Îmi pare rău.” Atât. Douăzeci de ani de căsnicie, douăzeci de ani de compromisuri, de vise împărțite și facturi plătite la limită, toate reduse la o propoziție rece pe ecranul telefonului. Nici măcar nu avusesem curajul să-i spun Lanei imediat. Dar când am văzut-o intrând pe ușă, cu ochii roșii și buzele tremurânde, am știut că nu mai are rost să ascund nimic.

— Și pe mine m-a lăsat… tot printr-un mesaj, a șoptit ea, aproape rușinată.

Am izbucnit amândouă în plâns. Lacrimile noastre s-au amestecat pe același perete rece al apartamentului nostru din cartierul Drumul Taberei. Într-un fel ciudat, durerea ne-a apropiat mai mult decât orice altceva până atunci. Nu mai eram mamă și fiică, ci două femei rănite, abandonate în aceeași săptămână, încercând să găsească un sens în tot haosul ăsta.

— De ce ne fac bărbații asta? a întrebat Lana printre sughițuri.

— Nu știu, iubita mea. Poate pentru că nu știu să fie curajoși. Sau poate pentru că nici ei nu știu ce vor cu adevărat.

Am stat așa mult timp, fără să spunem nimic. Doar ploaia și ticăitul ceasului ne țineau companie. M-am gândit la toate momentele în care am pus fericirea altora înaintea mea: când am renunțat la jobul meu ca să-l susțin pe Sorin în afacerea lui, când am acceptat să ne mutăm într-un apartament mai mic ca să putem plăti ratele la bancă, când am tăcut atunci când simțeam că nu mai sunt iubită.

— Mama, tu ai avut vreodată curajul să pleci?

Întrebarea Lanei m-a lovit ca un pumn în stomac. Nu, nu avusesem niciodată curajul să plec. Mereu am rămas, mereu am sperat că lucrurile se vor schimba. Dar uite că până la urmă tot el a plecat.

— Nu… N-am avut. Poate că ar fi trebuit.

Lana s-a ridicat și s-a dus la geam. Privea afară, unde luminile blocurilor se reflectau în bălțile de pe asfalt.

— Știi ce e cel mai greu? Că mă simt vinovată. Că poate eu am făcut ceva greșit… Că poate n-am fost destul de bună.

M-am ridicat și am mers lângă ea. I-am pus mâna pe umăr.

— Nu e vina ta, Lana. Niciodată nu e vina ta când cineva alege să plece fără să explice. E vina lor că nu au avut curajul să rămână sau să spună adevărul.

A oftat adânc și s-a sprijinit de mine ca atunci când era mică și venea acasă cu genunchii juliți.

— Mi-e frică să nu ajung ca tine… Să stau într-o relație doar ca să nu fiu singură.

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Poate că asta era cea mai mare teamă a mea: că i-am transmis Lanei frica mea de singurătate, că i-am arătat fără să vreau că e mai bine să rabzi decât să riști necunoscutul.

În zilele care au urmat, casa noastră a fost plină de tăceri grele și priviri furișe. Vecina noastră, doamna Viorica, a venit cu o prăjitură și cu sfaturi nesolicitate:

— Las’ că trece! Bărbații vin și pleacă! Să vezi tu ce bine o să fie fără ei!

Am zâmbit politicos, dar în sufletul meu simțeam un gol imens. Lana se închisese în cameră și asculta muzică tristă ore întregi. Eu încercam să-mi găsesc ocupație: spălam vasele de trei ori pe zi, aranjam hainele după culoare, citeam aceleași pagini dintr-o carte fără să rețin nimic.

Într-o seară, după o ceartă stupidă despre cine uitase lumina aprinsă la baie, am izbucnit:

— Nu mai pot! Nu vreau să trăim așa! Trebuie să facem ceva!

Lana s-a uitat la mine speriată.

— Ce vrei să facem?

— Să ne schimbăm viața! Să nu mai stăm aici și să ne plângem de milă! Hai să facem ceva nebunesc! Să mergem într-o excursie! Să ne vopsim părul! Să ne înscriem la dansuri!

A început să râdă printre lacrimi.

— Tu? La dansuri?

— Da! De ce nu? Poate că e timpul să învățăm ceva nou despre noi.

A doua zi ne-am înscris la un curs de dans popular la Casa de Cultură din cartier. Primele lecții au fost stângace și pline de râsete nervoase. Dar încet-încet am început să ne simțim vii din nou. Am cunoscut oameni noi: pe domnul Ilie, văduv de zece ani, care dansa ca un adolescent; pe doamna Lenuța, care venea cu nepotul ei pentru că îi era dor de tinerețe; pe Radu, instructorul nostru răbdător care ne spunea mereu:

— Dansul vindecă orice rană!

Nu știu dacă dansul chiar vindecă totul, dar știu sigur că ne-a ajutat să ne apropiem din nou una de cealaltă. Am început să vorbim mai mult despre visele noastre, despre frici și dorințe ascunse. Lana mi-a mărturisit că vrea să studieze psihologia, că vrea să-i ajute pe ceilalți să treacă peste durere.

— Poate că dacă tu ai fi avut pe cineva cu care să vorbești atunci când erai tânără… n-ai fi rămas atât de mult timp într-o relație care te făcea nefericită.

Am zâmbit trist.

— Poate…

Acum, după câteva luni, rana nu s-a vindecat complet, dar nu mai doare la fel de tare. Încercăm împreună să construim o viață nouă din cioburile celei vechi. Uneori încă plângem pe același perete rece al apartamentului nostru mic din București. Dar acum știm că nu suntem singure.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc aceeași poveste ca noi? Câte mame și fiice își ascund lacrimile una de cealaltă? Oare cât curaj îți trebuie ca să alegi fericirea în locul fricii?