Sub presiunea tatălui: Povestea unui fiu care nu a fost niciodată destul

— Nu ai voie să plângi, Vlad! Bărbații nu plâng! Ți-am spus de atâtea ori!
Vocea tatălui meu răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care clocotea pe aragaz. Aveam șapte ani și îmi țineam pumnii strânși pe lângă corp, încercând să-mi înghit lacrimile. Tocmai mă lovisem la genunchi, dar durerea fizică pălea în fața celei din suflet. Tata nu mă lăsa niciodată să fiu slab.

Mama plecase cu trei ani în urmă. Îmi amintesc doar mirosul ei de parfum dulceag și felul în care îmi mângâia părul înainte să adorm. Tata spunea că nu trebuie să vorbim despre ea, că trecutul e trecut. Dar eu o căutam în fiecare colț al casei, în fiecare vis.

— Vlad, ai terminat temele? Să nu te prind că ieși afară până nu le faci perfect!
— Da, tata…

Nu era niciodată destul de bine. Notele mele erau bune, dar nu excelente. La fotbal eram titular, dar nu marcator. La pian, cântam corect, dar fără pasiune — cel puțin așa spunea el.

În fiecare seară, după ce își termina țigara pe balcon, venea la mine și începea să-mi explice cum trebuie să fiu: puternic, ambițios, fără slăbiciuni. „Eu n-am avut pe nimeni să mă învețe. Tu ai noroc cu mine!” repeta mereu, ca un refren amar.

Într-o zi, la școală, am luat un opt la matematică. Am încercat să-i spun cu voce tremurată:
— Tata, am luat opt…
— Opt? Vlad, tu nu înțelegi că doar mediocrii iau opt? Eu vreau să fii cel mai bun!

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu mai voiam să fiu cel mai bun pentru el. Voiam doar să fiu văzut, acceptat, iubit pentru ceea ce sunt. Dar tata nu știa altfel. El mă crescuse singur, după ce mama plecase cu alt bărbat din oraș. Oamenii vorbeau pe la colțuri că tata m-a făcut ca s-o țină pe mama lângă el. Poate că era adevărat — nu știu nici azi dacă eu am fost motivul despărțirii lor.

Anii au trecut și presiunea a crescut odată cu mine. La liceu, tata mă trezea la cinci dimineața ca să alergăm împreună prin parc. „Disciplina face diferența!” spunea el, fără să observe cât de obosit eram sau cât de mult uram acele dimineți reci de iarnă.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă pentru că refuzasem să merg la olimpiada de fizică, am izbucnit:
— Tata, tu mă iubești vreodată pentru cine sunt eu? Sau doar pentru cine vrei tu să fiu?
El a rămas mut o clipă, apoi a ridicat tonul:
— Eu te cresc ca să fii cineva! Să nu ajungi ca maică-ta, slab și fără ambiții!
— Poate că eu nu vreau să fiu ca tine!

A trântit ușa și a plecat la barul din colț. Am rămas singur în camera mea, cu ochii în tavan și inima grea.

La majorat, tata mi-a făcut cadou o brățară de argint cu inițialele noastre gravate. „Să-ți amintești mereu cine ești!” mi-a spus el cu o voce aspră, dar ochii îi trădau o tristețe adâncă. Am simțit pentru prima dată că poate și el suferise — poate chiar mai mult decât mine.

Când am intrat la facultate la București, tata a insistat să merg la Politehnică. Eu visam la Litere, dar n-am avut curajul să-l contrazic. În primul an am clacat: am picat două examene și am început să lipsesc de la cursuri. Tata a venit într-o zi pe neașteptate la cămin.

— Vlad, ce faci aici? Te-ai lăsat pe tânjeală? Nu te-am crescut așa!
— Nu mai pot, tata! Nu vreau asta! Nu sunt tu!
A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:
— Eu am vrut doar să-ți fie bine…

Am plâns amândoi atunci pentru prima dată împreună.

După acel moment, relația noastră s-a schimbat puțin câte puțin. Tata a început să mă asculte mai mult și să mă întrebe ce-mi doresc cu adevărat. A fost greu pentru el să accepte că nu voi fi inginer sau sportiv de performanță. Dar încet-încet a învățat să fie mândru de mine chiar și când nu eram perfect.

Acum am treizeci de ani și încă port brățara aceea de argint la mână. Tata e bătrân și bolnav; uneori mă întreabă dacă l-am iertat pentru tot ce a fost între noi.

Mă întreb adesea: oare câți copii din România trăiesc sub povara viselor neîmplinite ale părinților lor? Oare cât curaj ne trebuie ca să fim noi înșine și nu proiecția altcuiva? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?