Sub același acoperiș: Povestea unei bunici și lupta pentru recunoașterea nepoatei sale

— Nu mai visa la prostii, Ana! În viață nu trăiești din poezii și concursuri!
Vocea fiului meu, Sorin, a răsunat tăios în sufrageria noastră mică din Pitești. Eu, Maria, stăteam la masa rotundă cu fața de masă brodată de mâna mea, strângând în pumni o cană de ceai. Ana, nepoata mea de 16 ani, avea ochii umezi și privirea pierdută spre fereastră. Tocmai se întorsese de la olimpiada națională de limba română, unde câștigase premiul întâi. Dar în loc de aplauze, a găsit acasă doar reproșuri.

— Sorin, las-o să se bucure! am încercat eu să intervin, dar el m-a privit cu acea răceală pe care o cunoscusem prea bine după moartea soțului meu.

— Mamă, tu nu înțelegi. Eu muncesc la fabrică să țin casa asta. Nu avem bani de dat pe vise! Să se gândească la ceva serios, nu la poezii!

Ana a ieșit din cameră fără să spună nimic. Am auzit ușa trântindu-se încet la capătul holului. Am simțit atunci că trebuie să fac ceva. Nu puteam să las ca visurile ei să fie zdrobite sub greutatea frustrărilor noastre de adulți.

În acea noapte am stat trează mult timp. M-am gândit la copilăria mea la țară, la cum mama mă certa că citesc prea mult și nu ajut la treburile gospodăriei. La cum am renunțat la liceu ca să am grijă de frații mei mai mici. La cum am jurat că dacă voi avea vreodată copii sau nepoți, nu le voi tăia aripile.

A doua zi dimineață am bătut ușor la ușa Anei. Am găsit-o scriind într-un caiet vechi, cu coperți albastre.

— Ana, pot să intru?

A dat din cap fără să mă privească.

— Știi… și eu am visat cândva să scriu. Dar n-am avut curajul tău. Sunt tare mândră de tine.

Ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Bunico, tata nu mă va lăsa niciodată să merg la București la liceul ăla special… Spune că e pierdere de timp și bani.

Am luat-o în brațe și i-am șoptit:

— O să găsim o cale. Promit.

În zilele ce au urmat, am început să pun deoparte din pensia mea modestă. Am vândut câteva lucruri vechi din pod — o mașină de cusut, niște bibelouri — și am strâns bani pentru taxa de înscriere la liceu. Seara îi citeam Anei din poeții mei preferați: Nichita Stănescu, Ana Blandiana. Îi spuneam povești despre cum e să fii femeie într-o lume care vrea să te țină mereu cu capul plecat.

Sorin însă devenea tot mai irascibil. Într-o seară, când a văzut că Ana primește o diplomă prin poștă și o felicitare de la profesoara ei, a izbucnit:

— Ce crezi că rezolvi cu hârtiile astea? Cine te va angaja pe tine cu poeziile tale?

Ana a fugit plângând în camera ei. Eu am rămas față în față cu fiul meu.

— Sorine, ai uitat cum era când erai mic? Cum visai să fii fotbalist? Și eu te-am lăsat să joci până ți-ai rupt piciorul…

— Da, și ce-am câștigat? Acum trag la șaibă ca un prost! Nu vreau ca fata asta să sufere ca mine!

— Dar dacă suferă tocmai pentru că nu o lași să încerce?

A tăcut mult timp. Apoi a ieșit fără un cuvânt.

Au trecut luni de zile pline de tensiuni. Ana s-a pregătit pentru admitere aproape pe ascuns. Eu îi duceam mâncare în cameră și îi corectam compunerile. Într-o zi a venit acasă cu un zâmbet larg:

— Bunico! Am fost acceptată! La liceul din București!

Am plâns amândouă în bucătărie. Sorin a aflat abia seara. A stat mult timp pe gânduri, apoi a spus doar atât:

— Dacă asta vrei… du-te. Dar să nu te întorci plângând!

În ziua plecării Anei spre București, casa părea mai goală ca niciodată. I-am pus în bagaj o batistă brodată și o carte veche de poezii. Am privit-o cum urcă în tren cu ochii plini de speranță și teamă.

Au trecut doi ani de atunci. Ana a câștigat premii la concursuri naționale, a publicat poezii în reviste literare și a fost invitată la radio. Sorin încă nu vorbește prea mult despre reușitele ei, dar îl văd cum păstrează articolele din ziar într-un sertar secret.

Într-o duminică, Ana s-a întors acasă cu un trofeu mare și o diplomă aurie.

— Bunico, tata… am câștigat marele premiu la festivalul internațional!

Sorin s-a uitat lung la ea, apoi a îmbrățișat-o strâns pentru prima dată după mulți ani.

Am simțit atunci că toate sacrificiile mele au avut un rost. Că uneori trebuie să lupți nu doar cu lumea din afară, ci și cu zidurile reci ale propriei familii.

Mă întreb adesea: Câte vise se pierd în tăcere pentru că nu avem curajul să le susținem? Oare cât valorează o aripă frântă față de una care zboară?