Sub Același Acoperiș: Lupta pentru Bunica și Adevăr

— Nu ți-e rușine, Irina? Să-ți lași bunica singură toată ziua? Vocea doamnei Văduva răsuna pe scara blocului, ascuțită ca o lamă. M-am oprit în prag, cu sacoșa de cumpărături aproape să-mi cadă din mână. M-am uitat la ea, încercând să-mi găsesc cuvintele, dar simțeam cum obrajii mi se înroșesc de furie și rușine.

— Nu e adevărat, am șoptit, dar vocea mi-a ieșit slabă, aproape stinsă. — Vin acasă cât pot de repede după serviciu…

Ea a ridicat din sprâncene, cu un zâmbet superior. — Toată lumea știe că bătrâna stă singură și plânge. Poate ar trebui să te gândești mai bine la ce faci.

Am urcat scările cu inima bubuindu-mi în piept. Bunica mă aștepta în fotoliu, cu ochii pierduți pe geam. Când m-a văzut, a zâmbit slab.

— Ai venit, draga mea. Ce bine că ești aici.

Am lăsat cumpărăturile pe masă și m-am aplecat să-i sărut fruntea. Mirosea a levănțică și a timp trecut. În acea clipă, toate vorbele doamnei Văduva s-au prăbușit peste mine ca un val rece. Oare chiar nu fac destul? Oare suferă bunica mai mult decât îmi arată?

De când tata a murit și mama s-a mutat la țară cu fratele meu mai mic, eu am rămas singura care avea grijă de bunica. Încercam să jonglez cu serviciul la farmacie, facturile și vizitele la doctor. Seara, când ajungeam acasă, abia mai aveam energie să-i povestesc ceva sau să-i încălzesc ciorba preferată. Dar niciodată nu mi-a reproșat nimic.

În acea seară, am stat lângă ea mai mult decât de obicei. Am ascultat-o cum povestește despre tinerețea ei la Cernavodă, despre cum l-a cunoscut pe bunicul la balul satului. Am râs împreună, dar undeva în sufletul meu s-a cuibărit o neliniște.

A doua zi, la serviciu, nu mă puteam concentra. Colega mea, Mirela, m-a tras deoparte.

— Ce ai pățit? Pari abătută.

I-am povestit totul printre suspine reținute. Mirela m-a strâns de mână.

— Nu lăsa bârfele să te doboare. Tu știi cel mai bine ce faci pentru bunica ta.

Dar vorbele doamnei Văduva nu-mi dădeau pace. Seara am găsit-o pe bunica privind absent la televizor.

— Bunico, ești bine? Nu te simți singură?

Ea a zâmbit trist.

— Uneori da, draga mea. Dar știu că faci tot ce poți. Nu vreau să-ți fie greu din cauza mea.

M-am simțit sfâșiată între vinovăție și furie. De ce trebuie să aleg între viața mea și grija pentru ea? De ce oamenii judecă fără să știe?

În weekend am chemat-o pe mama să discutăm. A venit împreună cu fratele meu, Vlad. Discuția s-a transformat rapid într-o ceartă.

— Irina, nu poți să te plângi mereu! spuse mama ridicând tonul. Știi că eu nu pot veni mai des din cauza gospodăriei!

— Dar nici eu nu pot face totul singură! am izbucnit eu. Bunica are nevoie de mai mult decât pot eu oferi!

Vlad a oftat.

— Poate ar trebui să ne gândim la un azil…

Bunica a început să plângă încet. Am simțit cum mi se rupe inima.

— Nu vreau să plec de acasă… aici am amintirile mele…

Am rămas toți tăcuți câteva minute. M-am uitat la chipul ei brăzdat de ani și mi-am dat seama cât de nedreaptă e viața uneori.

După acea discuție, atmosfera în casă s-a schimbat. Bunica era mai tăcută, iar eu mă simțeam tot mai vinovată. Vecinii au început să mă privească altfel pe scară — unii cu compasiune falsă, alții cu reproșuri mute.

Într-o zi, am găsit-o pe doamna Văduva la lift.

— Să știi că nu am vrut să te supăr… dar lumea vorbește…

Am privit-o drept în ochi.

— Poate ar fi mai bine dacă lumea ar ajuta în loc să judece.

A dat din umeri și a plecat fără să spună nimic.

În următoarele săptămâni am încercat să implic familia mai mult: Vlad venea sâmbătă dimineața să stea cu bunica, iar mama îi gătea mâncărurile preferate și i le aducea duminica. Am început să cer ajutorul vecinilor pentru mici lucruri — uneori doamna Popescu îi aducea pâine proaspătă sau stătea cu ea la povești.

Dar sentimentul de vinovăție nu dispăruse. Într-o seară, bunica mi-a luat mâna în a ei.

— Irina, nu te lăsa doborâtă de gura lumii. Eu știu cât mă iubești.

Am plâns atunci ca un copil. Mi-am dat seama că uneori dragostea nu e suficientă dacă nu e împărțită cu ceilalți — dacă nu cerem ajutorul sau nu vorbim deschis despre greutățile noastre.

Astăzi, când mă uit la bunica dormind liniștită în fotoliu, mă întreb: De ce ne e atât de greu să recunoaștem că avem nevoie unii de alții? De ce ne lăsăm răniți de vorbe străine când adevărul e chiar lângă noi?