Sub același acoperiș, dar în lumi diferite: Povestea mea de mamă adolescentă în România

— Nu poți fi atât de inconștientă, Ana! Ce-ai să faci cu un copil la vârsta ta? Vocea mamei răsuna ca un ecou în bucătăria noastră mică din cartierul Militari. Mirosea a cafea arsă și a lacrimi uscate. Tata nu spunea nimic, doar își strângea pumnii pe sub masă, iar privirea lui mă ardea mai tare decât orice cuvânt.

Aveam șaptesprezece ani și două linii roz pe un test de sarcină ascuns în buzunarul hanoracului. Nu știam dacă să plâng sau să fug. În mintea mea, totul era un vârtej: liceu, prieteni, vise de facultate, și acum… un copil. Rareș, băiatul cu ochi verzi care-mi promisese că va fi mereu lângă mine, nu răspundea la telefon de două zile. Înainte să afle mama, îi trimisesem un mesaj: „Sunt însărcinată. Ce facem?” Răspunsul lui a venit sec: „Nu pot vorbi acum.”

— Ana, nu te gândi că o să te ajutăm! a continuat mama, cu vocea tremurândă. Ai făcut-o, tu să-ți porți crucea!

M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe scara blocului. Aerul rece de februarie m-a izbit în față. Am început să plâng în hohote, ascunsă între etaje, cu genunchii la piept. Nu știam ce urmează. Nu știam dacă Rareș va mai apărea vreodată.

A doua zi, la școală, colega mea Ioana m-a tras deoparte.
— Ce-ai pățit? Pari că ai văzut o fantomă.
— Sunt însărcinată, am șoptit.
Ochii ei s-au mărit de uimire.
— Și… ce-ai să faci?
— Nici eu nu știu.

Zilele au trecut greu. Mama nu-mi mai vorbea decât strictul necesar. Tata se prefăcea că nu exist. Rareș a venit după o săptămână, cu ochii roșii și mâinile tremurânde.
— Ana, nu pot… Nu sunt pregătit. Mama mea zice că trebuie să renunți la copil. Nici nu avem bani…
— Și eu ce fac? Să-l omor ca să-ți fie ție mai ușor?
A tăcut. Am simțit cum tot universul meu se prăbușește.

Am decis să păstrez copilul. Nu pentru că eram pregătită, ci pentru că nu puteam altfel. Mama a început să plângă noaptea în pernă, crezând că nu o aud. Tata a început să bea mai des. Vecinii șușoteau pe scară: „Fata lu’ doamna Maria… ai auzit?”

La școală, profesorii mă priveau cu milă sau cu reproș. Doamna de română mi-a spus într-o pauză:
— Ana, ești o fată inteligentă. Nu lăsa asta să te oprească din drum.
Dar drumul meu părea blocat din toate părțile.

Luna a cincea de sarcină a venit cu grețuri și oboseală cruntă. Rareș dispăruse complet din peisaj. Mama a început să-mi gătească din nou, dar fără să mă privească în ochi. Tata nu mai venea acasă decât târziu.

Într-o seară, când burta mea deja se vedea clar sub tricou, mama a intrat în camera mea și s-a așezat pe marginea patului.
— Ana… îmi pare rău că am țipat la tine. Mi-e frică pentru tine. Știi cât de greu e să crești un copil singură?
— Știu… Dar nu pot altfel.
A oftat și mi-a mângâiat părul pentru prima dată după luni întregi.

Când s-a născut Maria, fetița mea, am simțit că lumea se oprește pentru o clipă. Era micuță și plângea tare, dar era a mea. Mama a venit la spital cu lacrimi în ochi și mi-a adus o păturică roz.
— O să te ajut cât pot, mi-a spus încet.
Tata nu a venit deloc.

Primele luni au fost un coșmar dulce-amar: nopți nedormite, lapte praf scump, scutece care se terminau mereu prea repede și bani care nu ajungeau niciodată. Am renunțat la liceu temporar. Prietenii mei s-au îndepărtat unul câte unul; nimeni nu știa ce să-mi spună sau cum să mă ajute.

Rareș a apărut după aproape un an, cu o plasă de dulciuri și ochii plecați.
— Pot s-o văd?
— E copilul tău, Rareș. Dar nu veni doar când ai chef.
A stat zece minute și apoi a plecat din nou.

Mama m-a ajutat cât a putut, dar era obosită și ea. Tata nu mi-a vorbit niciodată despre Maria; doar o privea uneori pe furiș când trecea prin sufragerie.

Au trecut doi ani. Am reușit să termin liceul la seral și am început să lucrez ca vânzătoare într-un supermarket din cartier. Maria merge acum la grădiniță și mă întreabă uneori: „Mami, unde e tati?”
Nu știu ce să-i răspund fără să-i frâng inima.

Uneori mă uit la fetele de vârsta mea care ies la terasă sau merg la mare fără griji și mă întreb cum ar fi fost viața mea dacă făceam alte alegeri. Dar apoi Maria vine și mă îmbrățișează cu mânuțele ei mici și simt că tot greul merită.

M-am împăcat cu mama; tata încă nu poate vorbi despre asta. Vecinii încă șușotesc uneori, dar nu-mi mai pasă atât de mult.

M-am întrebat de multe ori: dacă aș fi avut sprijinul tuturor, ar fi fost mai ușor? De ce judecăm atât de aspru tinerele mame? Oare câți dintre noi ar avea curajul să meargă mai departe când toată lumea pare împotrivă?