Sub același acoperiș cu soacra: lupta pentru libertate într-o casă cu reguli de fier
— Nu ai venit la timp, Irina! Masa s-a strâns, nu mai e nimic cald! vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Viorica, răsună din bucătărie, tăind liniștea serii ca un cuțit. Mă uit la ceas: 19:01. Un minut peste ora stabilită pentru cină. Îmi simt stomacul strâns de foame și de nervi, dar știu că orice replică ar însemna o nouă ceartă. Intru încet în bucătărie, cu capul plecat, încercând să evit privirea ei tăioasă.
— Îmi pare rău, am întârziat la serviciu, îi spun încet, dar ea deja mă ignoră, trântind farfuriile în chiuvetă.
Așa arată fiecare seară de când m-am mutat împreună cu soțul meu, Radu, în casa părinților lui. Am crezut că va fi temporar, doar până strângem bani pentru un apartament al nostru. Dar lunile au trecut și visul nostru pare tot mai îndepărtat. Între timp, am ajuns să trăiesc după regulile stricte ale Vioricăi: masa la ora fixă, dușul doar între 20:00 și 20:30, televizorul se stinge la 22:00. Orice abatere e pedepsită cu reproșuri sau, mai rău, cu ignorare totală.
Într-o seară, după ce am venit obosită de la muncă și am găsit ușa băii încuiată, am bătut timid:
— Doamnă Viorica, pot să fac un duș? Am avut o zi grea…
— Ai pierdut intervalul! Data viitoare să fii punctuală! mi-a răspuns fără să deschidă ușa.
M-am dus în camera noastră și m-am prăbușit pe pat. Radu era la calculator, ca de obicei.
— Radu, nu mai pot. Mă simt ca o musafiră în propria viață…
El a oftat și a ridicat din umeri:
— Știi că mama e așa de când eram mic. Nu vrea decât disciplină și ordine. Hai să nu ne certăm iar…
Dar eu nu mai puteam. Mă simțeam invizibilă, redusă la o umbră care se strecoară prin casă ca să nu deranjeze. În fiecare zi mă întrebam dacă nu cumva am greșit alegând această familie.
Într-o duminică dimineață, când toți erau adunați la masă, Viorica a început din nou:
— Irina, ai lăsat firimituri pe masă aseară! Nu se poate așa ceva! În casa mea se face curățenie după fiecare masă!
Tatăl lui Radu, domnul Gheorghe, a încercat să detensioneze atmosfera:
— Las-o, Viorico, fata e obosită… Toți suntem oameni…
Dar ea l-a privit cu răceală:
— Dacă nu ținem ordine, ne mănâncă șobolanii!
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Am ieșit din bucătărie fără să spun nimic și m-am dus în grădină. Acolo am început să plâng în hohote. M-am întrebat dacă voi reuși vreodată să fiu acceptată sau dacă voi rămâne mereu străina care nu știe să respecte regulile casei.
Într-o zi, am decis să vorbesc cu mama mea la telefon. Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc din nou:
— Mamă, nu mai pot… Simt că mă sufoc aici. Orice fac e greșit. Radu nu mă susține deloc…
Ea a oftat:
— Draga mea, știam că va fi greu. Dar trebuie să-ți găsești curajul să vorbești deschis cu Radu. Să-i spui ce simți. Nu poți trăi așa la nesfârșit.
Am ascultat-o și am decis că trebuie să schimb ceva. În acea seară, după ce Viorica a plecat la culcare, l-am tras pe Radu deoparte.
— Radu, te rog… Trebuie să mă ajuți. Nu mai pot trăi sub regulile mamei tale. Simt că mă pierd pe mine însămi…
El m-a privit lung și pentru prima dată i-am văzut ezitarea:
— Știu că e greu… Dar unde să mergem? Nu avem bani pentru chirie…
— Atunci hai să stabilim niște limite! Să-i spui mamei tale că suntem adulți și avem nevoie de intimitate și libertate!
A doua zi dimineață, Radu a încercat timid să deschidă subiectul la micul dejun:
— Mamă… poate ar trebui să fim mai flexibili cu programul… Irina vine târziu de la muncă…
Viorica s-a uitat la el ca la un copil obraznic:
— În casa mea se face cum spun eu! Dacă nu vă convine, puteți pleca!
Am simțit cum mi se taie respirația. Radu a tăcut rușinat. Am realizat atunci că nu mă pot baza pe el.
În zilele următoare am început să caut singură soluții: am vorbit cu o colegă despre posibilitatea de a sta temporar la ea până găsesc ceva de închiriat. Am început să pun bani deoparte din salariu și să evit conflictele cât pot.
Într-o seară, după încă o ceartă legată de faptul că am folosit prea mult detergent la spălat vasele, am decis că e momentul să plec. Mi-am făcut bagajele în liniște și i-am lăsat lui Radu un bilet: „Nu mai pot trăi așa. Dacă vrei să fim împreună, găsește curajul să fii alături de mine.”
Am ieșit pe poartă cu inima frântă dar și cu un sentiment ciudat de eliberare. Pentru prima dată după mult timp simțeam că respir.
Acum stau într-o garsonieră micuță dar liniștită. Radu m-a sunat după câteva zile și mi-a spus că încearcă să strângă bani ca să ne mutăm împreună. Nu știu dacă vom reuși sau dacă relația noastră va rezista.
Dar mă întreb: câte femei din România trăiesc încă prizonere în casele soacrelor lor? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Poate povestea mea îi va ajuta pe alții să-și găsească vocea.