Sub același acoperiș: Când maternitatea devine povară – Lupta mea pentru mine și familie

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! — am urlat într-o seară, cu Rareș plângând isteric în brațele mele, iar Vlad privind neputincios de pe canapea. Mă simțeam ca o străină în propria mea casă, sub același acoperiș sub care cândva râdeam amândoi până târziu în noapte. Acum, fiecare zi era o luptă surdă: cu oboseala, cu vinovăția, cu sentimentul că nu sunt o mamă bună și că soțul meu nu mă mai recunoaște.

Rareș a venit pe lume într-o dimineață de aprilie, când cireșii din fața blocului erau în floare. Toată lumea îmi spunea că o să fie cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Dar nimeni nu mi-a spus cât de greu e să nu dormi nopți la rând, să simți că nu mai ai control asupra propriului corp, să te uiți în oglindă și să nu-ți mai recunoști chipul. Vlad încerca să mă ajute, dar între serviciu și oboseala lui cronică, ajutorul lui se rezuma la câteva vorbe aruncate peste umăr: „O să treacă, Irina. Toate trec.”

Dar nu trecea. Rareș plângea ore întregi, iar eu plângeam cu el. Mama venea uneori să mă ajute, dar mai mult mă certa: „Nu-l ține atâta în brațe, îl răsfeți! Pe tine cine te-a răsfățat?” Simțeam cum mă sufoc între sfaturile tuturor și așteptările pe care le aveam de la mine însămi. Prietenele mele dispăruseră una câte una, ocupate cu viețile lor sau poate speriate de schimbarea mea. Mă uitam la Vlad și vedeam cum se retrage tot mai mult în tăcere. Într-o seară, după ce Rareș adormise în sfârșit, am încercat să vorbesc cu el:

— Vlad, tu mă mai iubești? Sau suntem doar doi străini care cresc un copil?

A tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Nu știu ce să-ți răspund. Parcă nu te mai recunosc nici eu. Parcă nici eu nu mă mai recunosc.

M-am prăbușit pe podea și am plâns până mi s-au uscat ochii. În zilele următoare, am început să evit oglinzile și să mă ascund după treburi casnice. Rareș era singura mea ancoră, dar și cea mai grea povară. Mă simțeam vinovată pentru fiecare moment în care îmi doream să fug, să dispar, să fiu din nou doar Irina, nu „mama lui Rareș”.

Într-o zi, am ieșit cu Rareș în parc. O altă mamă, Simona, s-a așezat lângă mine pe bancă. Avea cearcăne adânci și un zâmbet obosit.

— Și al tău nu doarme noaptea? — m-a întrebat.

Am izbucnit în râs și apoi în plâns. Simona m-a ținut de mână și mi-a spus:

— Nu ești singură. Și eu am crezut că nu o să rezist.

A fost prima dată când am simțit că cineva mă înțelege cu adevărat. Am început să vorbim zilnic, să ne plângem una alteia de soți, de mame, de copii. Încet-încet, am prins curaj să-i spun lui Vlad ce simt cu adevărat.

— Mi-e frică să nu te pierd. Mi-e frică să nu mă pierd pe mine.

Vlad m-a privit lung și mi-a spus:

— Și mie mi-e frică. Dar poate putem încerca împreună.

Am decis să merg la psiholog. Mama a făcut o criză când a aflat: „Ce ai tu de vorbit cu străinii? Noi n-am avut nevoie de psihologi!” Dar eu știam că dacă nu fac ceva pentru mine, o să mă pierd definitiv. Ședințele au fost grele la început; mi-am dat seama cât de mult m-am neglijat și cât de mult m-am judecat pentru fiecare greșeală.

Între timp, Vlad a început să se implice mai mult. A început să-l scoată pe Rareș la plimbare ca eu să pot dormi sau pur și simplu să stau singură cu gândurile mele. Am început să ieșim din nou împreună la film sau la o cafea, chiar dacă Rareș venea cu noi și uneori făcea scandal.

Nu spun că totul s-a rezolvat peste noapte. Sunt zile când încă mă simt copleșită sau când Vlad se retrage în tăcere. Dar acum știu că nu sunt singură și că e normal să cer ajutor. Am învățat că maternitatea nu e doar despre sacrificiu și zâmbete perfecte pe Instagram; e despre supraviețuire, despre a-ți recunoaște limitele și despre a lupta pentru tine chiar și atunci când toți ceilalți cred că ar trebui doar „să te bucuri”.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea și tac de rușine? Câte dintre noi avem curajul să spunem: „Nu sunt bine”? Voi ce ați face dacă ați simți că vă pierdeți sub greutatea propriei familii?