Strigătul unei mame: Povestea Barbarei și a lui Tudor

— Tudor, te rog, stai o clipă! Glasul meu a răsunat printre copacii bătrâni ai parcului Carol, dar el și-a tras gluga pe cap și a grăbit pasul, ca și cum nu m-ar fi auzit. M-am oprit, cu respirația tăiată, simțind cum privirile oamenilor se opresc asupra mea. O bătrânică de pe bancă m-a privit cu milă, dar nu aveam nevoie de compasiune. Aveam nevoie de fiul meu.

Nu-mi amintesc să fi fost vreodată atât de singură. Îmi amintesc, însă, fiecare noapte în care l-am legănat pe Tudor, fiecare zi în care am muncit două ture la spital, ca să-i pot pune ceva pe masă. Tatăl lui a plecat când Tudor avea doar trei ani, lăsându-ne cu datorii și cu promisiuni goale. Am fost doar noi doi, mereu. El era motivul pentru care mă trezeam dimineața, pentru care nu cedeam niciodată, oricât de greu mi-ar fi fost.

— Mamă, nu mai insista, mi-a spus el acum câteva luni, când i-am cerut să vină acasă de Crăciun. — Am viața mea, nu mai sunt copilul tău.

Atunci am simțit prima fisură în suflet. Dar azi, când l-am văzut în parc, cu prietenii lui, și când m-a privit ca pe o necunoscută, am simțit că totul se prăbușește. M-am așezat pe o bancă, încercând să-mi adun gândurile. Am scos telefonul și am privit poza noastră de când avea șapte ani, cu obrajii lui rumeni și zâmbetul larg. Unde s-a dus copilul meu?

Mi-am amintit de zilele în care venea acasă plângând, pentru că ceilalți copii râdeau de el că nu are tată. Îl luam în brațe și îi spuneam că suntem o echipă, că nu avem nevoie de nimeni altcineva. Poate că am greșit. Poate că am pus prea multă presiune pe el, poate că am cerut prea mult. Poate că, în încercarea mea disperată de a-i oferi totul, am uitat să-l las să fie el însuși.

— Tudor, nu vrei să vorbim? am încercat din nou, cu vocea tremurândă, când l-am întâlnit la lift, în blocul unde încă locuiesc. A ridicat din umeri, fără să mă privească. — Nu am timp, mamă. Am treabă.

Am rămas cu mâna pe clanță, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. M-am întrebat de mii de ori unde am greșit. Am făcut totul pentru el. Am renunțat la visele mele, la prieteni, la orice bucurie personală. Am acceptat să fiu privită cu milă de rude, de vecini, de colegi. „Săraca Barbara, a rămas singură cu copilul.” Dar nu mi-a păsat. Pentru mine, Tudor era totul.

Când a intrat la facultate, am simțit că tot sacrificiul a meritat. L-am ajutat cu bani, cu mâncare, cu orice a avut nevoie. Dar, pe măsură ce anii au trecut, s-a îndepărtat. Nu mai răspundea la telefon, nu mai venea acasă. Când îl sunam, îmi răspundea scurt, iritat. — Mamă, am treabă. Nu mai sunt copil.

Într-o zi, am primit un mesaj de la el: „Nu mai insista. Am nevoie de spațiu.” Am plâns toată noaptea, dar am încercat să-i respect dorința. Am sperat că va reveni, că va înțelege cât de mult îl iubesc. Dar azi, când m-a ignorat în parc, am înțeles că poate nu va mai reveni niciodată.

Seara, am deschis albumul cu poze. Am găsit o scrisoare pe care mi-a lăsat-o când avea doisprezece ani: „Mamă, te iubesc. Ești cea mai bună mamă din lume.” Am strâns hârtia la piept și am izbucnit în plâns. Unde a dispărut băiatul acela? Ce s-a întâmplat cu noi?

A doua zi, am încercat să vorbesc cu sora mea, Irina. — Barbara, poate că trebuie să-l lași să-și trăiască viața, mi-a spus ea, cu blândețe. — Știu că doare, dar copiii cresc și uneori uită cât de mult au primit.

— Dar eu nu pot să uit, Irina. Nu pot să accept că sunt un străin pentru propriul meu copil.

— Dă-i timp, poate va înțelege cândva.

Dar timpul nu vindecă totul. Uneori, timpul doar adâncește rana. Am început să mă întreb dacă nu cumva am greșit undeva, dacă nu cumva l-am sufocat cu dragostea mea, cu grija mea. Poate că am vrut prea mult să-l protejez, să-l feresc de greutăți, și am uitat să-l las să fie liber.

Într-o seară, am primit un telefon de la el. Inima mi-a sărit din piept. — Mamă, am nevoie de niște acte de la tine. Poți să mi le trimiți?

— Sigur, Tudor. Vrei să vii să le iei? Poate stăm puțin de vorbă…

— Nu am timp, trimite-le prin poștă, te rog.

Am închis telefonul cu mâinile tremurânde. Pentru el, nu mai eram mama care îi citea povești, ci doar cineva care îi poate rezolva niște probleme administrative. Am simțit cum o parte din mine moare, încet, cu fiecare refuz, cu fiecare privire rece.

Într-o duminică, am mers la biserică. M-am rugat pentru el, pentru noi. Am aprins o lumânare și am plâns în tăcere, printre bătrânele care șopteau rugăciuni pentru copiii lor plecați departe. M-am întrebat dacă și ele simt aceeași durere, dacă și ele au fost uitate de cei pentru care au trăit.

Seara, am primit un mesaj de la Tudor: „Mulțumesc pentru acte.” Atât. Fără „mamă”, fără „te iubesc”, fără nimic. Am privit ecranul telefonului minute în șir, sperând la un alt mesaj, la o scuză, la o explicație. Dar nu a mai venit nimic.

Am început să mă izolez. Nu mai ieșeam din casă, nu mai vorbeam cu nimeni. Vecina de la trei, doamna Stancu, a venit într-o zi să mă întrebe dacă sunt bine. — Barbara, nu te mai vedem pe la piață. Ești bolnavă?

— Nu, doar… sunt obosită, am mințit eu. Cum să-i spun că sufletul meu e bolnav, nu trupul?

Într-o zi, am găsit curajul să-i scriu o scrisoare lui Tudor. Am pus pe hârtie tot ce nu am putut să-i spun în ultimii ani. I-am povestit despre nopțile în care nu puteam dormi de grija lui, despre bucuria pe care mi-a adus-o fiecare zâmbet al lui, despre cât de mult îl iubesc, indiferent cât de departe ar fi. Am pus scrisoarea într-un plic și am dus-o la poștă. Nu am primit niciun răspuns.

Zilele au trecut, apoi săptămânile. Am început să accept că poate nu va mai reveni niciodată. Dar, în fiecare dimineață, mă trezesc cu speranța că va suna la ușă, că îmi va spune „mamă” și mă va îmbrățișa. Poate că e doar o iluzie, dar e tot ce mi-a rămas.

Mă întreb, uneori, dacă dragostea unei mame poate vindeca totul sau dacă, uneori, trebuie să învățăm să trăim cu durerea. Oare am greșit iubindu-l prea mult? Sau, poate, nu există „prea mult” când vine vorba de dragostea pentru copilul tău? Voi ce credeți? Poate fi dragostea unei mame de ajuns, chiar și atunci când copilul nu o mai vrea aproape?