Străină în propria familie: Povestea despărțirii care mi-a răpit totul

— Nu vreau să te mai văd în casa asta, Maria! Ai înțeles? Irina tremura, cu ochii roșii de plâns, iar vocea ei răsuna în holul apartamentului. M-am oprit în prag, cu mâinile strânse la piept, încercând să-mi adun curajul. Nu-mi venea să cred că fata pe care am iubit-o ca pe propria mea fiică îmi vorbea așa.

Totul a început cu ani în urmă, când fiul meu, Radu, a adus-o pe Irina acasă. Era timidă, cu zâmbet cald și ochi mari, căprui. Am simțit imediat că va fi parte din familie. Am ajutat-o să se integreze, am gătit împreună, am râs la mesele de duminică și am plâns la filmele romantice. Când s-au născut gemenii, Andreea și Vlad, am fost acolo din prima clipă. Le-am ținut în brațe, le-am cântat noaptea și am stat cu ei când părinții lor erau la serviciu.

Dar viața nu e niciodată atât de simplă. Radu și Irina au început să se certe tot mai des. El lucra mult, era mereu obosit și irascibil. Ea se simțea singură, copleșită de griji și responsabilități. Am încercat să-i împac, să le spun că orice problemă are o soluție dacă există iubire. Dar nu m-au ascultat. Într-o zi, Radu a plecat de acasă. A spus că nu mai poate, că vrea să fie singur o vreme. Irina a rămas cu copiii și cu inima frântă.

Am încercat să fiu sprijin pentru amândoi. Mergeam la Irina să o ajut cu copiii, îi duceam mâncare, îi ascultam plânsul. Îl sunam pe Radu și îl rugam să se întoarcă, să nu-și abandoneze familia. Dar el era tot mai rece, tot mai departe. Într-o zi mi-a spus: „Mamă, nu mai insista. Între mine și Irina s-a terminat.”

După divorț, lucrurile s-au schimbat radical. Irina a devenit distantă. Nu-mi mai răspundea la mesaje, nu mă mai lăsa să vin la copii decât foarte rar. Odată am venit neanunțată cu o pungă de fructe și am găsit ușa încuiată. Am bătut timid: „Irina, sunt eu… Maria.” A deschis ușa doar cât să mă privească rece: „Nu e un moment bun.” Am simțit cum mi se rupe sufletul.

Într-o duminică, când am reușit totuși să-i văd pe Andreea și Vlad în parc, copiii au alergat spre mine: „Buni! Buni!” I-am strâns la piept și am simțit că lumea mea are din nou sens. Dar Irina stătea la distanță, cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe o străină. Când am încercat să vorbesc cu ea despre vizite mai dese, mi-a spus sec: „Nu cred că e potrivit acum.”

Am început să mă întreb ce am greșit. Oare am fost prea insistentă? Oare am spus ceva ce a rănit-o? Sau pur și simplu prezența mea îi amintește de Radu și de tot ce a pierdut? Am încercat să vorbesc cu el despre asta:

— Radu, te rog, vorbește cu Irina… Spune-i că vreau doar să-i văd pe copii.
— Mamă, nu pot controla ce face ea. Și nici nu cred că ar trebui să te bagi atât de mult.
— Sunt nepoții mei! Cum să nu mă doară?
— Lasă timpul să treacă… poate se liniștesc lucrurile.

Dar timpul nu a făcut decât să adâncească prăpastia dintre noi. Prietenele mele mă întrebau la biserică de ce nu mai vin cu nepoții la slujbă. Vecinii mă priveau cu milă când mă vedeau singură pe bancă în parc.

Într-o seară, am primit un mesaj de la Irina: „Te rog să nu mai insiști. Copiii au nevoie de stabilitate.” Am plâns ore întregi. M-am simțit ca un obiect vechi aruncat la gunoi după ce nu mai e folositor.

Am început să visez noaptea că Andreea și Vlad mă uită. Că nu-și mai amintesc cine sunt. M-am trezit într-o dimineață cu inima strânsă și cu dorința disperată de a face ceva. Am scris o scrisoare lungă Irinei în care i-am spus cât o iubesc pe ea și pe copii, cât îmi lipsesc momentele împreună și cât de mult îmi doresc să fim din nou o familie.

Nu mi-a răspuns niciodată.

Acum stau singură în apartamentul meu mic din cartierul Drumul Taberei și privesc pozele vechi cu gemenii lipite pe frigider. Îmi lipsește râsul lor, îmi lipsesc serile când le citeam povești sau le făceam clătite cu dulceață de vișine.

Uneori mă gândesc că poate așa trebuia să fie. Poate rolul meu s-a încheiat odată cu despărțirea lor. Dar apoi mă revolt: cum poate cineva să șteargă atâția ani de iubire? Cum pot fi considerată o străină doar pentru că fiul meu nu a știut să-și salveze familia?

Mă întreb dacă există alte bunici ca mine care au pierdut totul după un divorț care nu le-a aparținut. Dacă da… cum reușiți să mergeți mai departe?

Poate că într-o zi Andreea și Vlad vor veni la mine și mă vor întreba: „Buni, unde ai fost atâta timp?” Și atunci le voi spune adevărul: „Am fost aici mereu… doar că nu mi s-a dat voie să vă văd.”

Oare câte mame și bunici trăiesc aceeași durere? Oare chiar merităm să fim pedepsite pentru greșelile altora?